Aripi de vultur în zbor de săgeată Icar și-a rotit,
Cei doi pumni omenești lacomi să-mplânte în soare,
Astăzi eu vreau să întreb răzvrătit nesfârșirea:
Cum de-a-nchegat după-atâtea puzderii de ani
Între arsurile tâmplelor mele pornirea
Și strigătul celui căzut!

Zbor, zbor cu anii mei tineri,
Zbor ca un șoim înconjurând strâmta-nchisoare-a pământului,
Aripa mea se izbește mereu de zăbrelele nemărginirii
Și parcă-i un veac de când zbor.

Azi, înainte de-un nou și sălbatic avânt,
Vreau ca să cânt cu cântecul meu de-nceput.

Când se născuse poetul ochii-i văzuseră munții înalți,
Cerul înalt și frumos.
Veșnic îl cheamă de-atunci și îl tulbură
Dorul de ceea ce-i nou și desăvârșit.

Veșnic de-atunci alunecă-n lume ca flacăra,
Palmele-i calde învie frunzare și inimi
Ca să le lase din nou pradă morții, plecând mai departe
Mereu, mereu cântând.

... Simt că mă blastămă frunzele, buzele, moartele inimi,
Pentru că odată-nviindu-le, morții din nou le-am lăsat.
Nu-s vinovat, nu-s vinovat
Că pururi caut, caut.

Prea repetat rupe tăcerea sub frunte
Strigătul prelung al străbunilor mei,
Toți ce murind mai aveau încă multe de spus.
Strigătul lor e acel ce-mi agită făptura,
Zbuciumul meu ascunzându-l sub zâmbetul roșu al gurii,
Pecetluind întrebarea
Sub limpezimea de floare a ochilor mei.

Viața e tot ce iubesc, tot ce cânt,
Toate văpăile patimei mele într-însa se mistuie.
Viața - smintită-nfrățire cu vraja-nserării și-a zorilor
Viața - năvalnică grindină-a luptelor,
Viața - dragostea omului...
... dragostea...
Hei, aș dori să iubesc o femeie și eu...
Ea în mine există de mult și-o aștept...
Are un suflet ca aerul, mângâindu-mi vâslirea aripei,
Are un sânge ca viforul, sângele meu biciuindu-l,
Are o minte ca soarele, lângă a mea ca să ardă,
Trup mlădiu, sâni pietroși, statuie antică vie.

Până azi n-am iubit,
Deși somnul m-a prins uneori cu tâmpla în poala frumoaselor.
Eu, fiul și flacăra munților,
Îndoitu-mi-am fruntea și-n iarba câmpiilor ude,
Primit-am sărutul frunzarelor veștede
În așteptarea sărutului focului sfânt renăscător.

Azi omenirea trăiește în pragul mărețului ev,
Pas uriaș căscat în istorie
Când se încearcă ucide duioasa rușine a omului -
Dragostea lui pentru sine...
Pornim, ca omul, topindu-se-n semenii lui,
Totuși, el însuși să fie același,
Înzestrat cu tăria omenirii întregi.

Străbune Icar, voi, cei vechi,
Mult prea mult îndrăgitu-v-ați singuri;
Vrut-ai în pumni să prinzi soare
Numai ca asta să fie făcută de tine...
N-ai lăsat omenirii decât strigătul tău...

Eu nu cunosc iubirea de mine -
Cunosc iubirea de adevăr.
Pe mine tinzând să m-adăp, să mă sui,
Tind să înalț adevărul în mine.
De pe cer, din pământ, mă țintesc nențeleși,
Pretutindeni, doi ochi de nimic:
Începutul...
Sfârșitul...

........................................................................

Pentru că-s om...
Om care astfel pășește pe glie:
Pleacă făptura-nainte,
Cade,
Frânge căderea prin pas,
Pleacă făptura-nainte,
Cade,
Frânge căderea prin pas,
Pleacă făptura-nainte...

Miezul pământului trage spre dânsul
Trupul și creierul meu.
Numai cu sufletul meu, poate mai mult decât altele,
Este atras ca o mare de toată-nstelarea azurului,
O armonie de mii de maree, fluxuri-refluxuri.

........................................................................

Seara aceasta pornesc într-un nou și sălbatic avânt.
Stau în poiana albastră printre mesteceni de aur...
Luna răsare în spatele piscului înalt și subțire...
Vântul îmi spune c-odată ciobanul suise în vârf
Și îmbătat de-nălțime, singur crezând că-i un munte,
Pasul și-a-ntins pe alt munte să-l puie...
Astăzi, sub râpă, în tidva lui albă
Viespile bozăie-n faguri uscați, de cenușă.
Luna pălește, eu mă-nfior...
- Cum îs oamenii!

Seara aceasta pornesc într-un nou și sălbatic avânt...
Zboruri confuze în urmă rămân...
Nu înțeleg încotro prin furtună se-ndreaptă corabia -
Are vreun rost să-nțeleg cum pe punte aleargă matrozii?
Nu înțeleg către ce nesfârșiri universul grăbește -
Are vreun rost să-nțeleg cum se-nvârte pământul prin el
Și spre ce năzuiesc în viață stăpânii mărunți ai pământului,
Uriași doar prin nemărginita îndrăzneală de-a fi?
Are!

Veacuri de veacuri aceasta făcu omenirea.
Supse din lut pentru creier al sângelui must.
Prefăcându-l, prin „el“, în gândire -
Lunga istorie-a trudei înaltelor frunți.
Astăzi când omul ucide-amăgirile -
Noul efort al gândirii începe.

........................................................................

Fiece gând care azi îndrăznește
Este-o fărâmă din gândul cel mare de mâine
Ce va supune Întregul!
Seara aceasta pornesc într-un ultim avânt
Cu nădejdile-mi toate.
Totuși e trist că mi-i zborul finit,
Că viața îmi dă prea puțin,
Că atunci când cădea-voi, durutul meu strigăt zbura-va
Să cate alt om ce-o să cheme prin veac:
- Astăzi eu vreau să întreb răzvrătit nesfârșirea
Cum de-a-nchegat după atâtea milioane de ani
Între arsurile tâmplelor mele pornirea
Și strigătul celui căzut!