Vietile mele nesfinte


Viata numarul 105



estului nu i se cerea iertare. cum să ceri iertare unui număr prim? estul este un punct cardinal de unde răsare, senzuală, moartea. cine i-ar cere iertare morții ? pe străzi pline de colb, pe care dormitează câinii de pază ai muzeelor accidentului, sunetul clopotelor așterne peste tot vegetația relativismului. acolo m-am născut, într-o țară cu o singură ieșire. pe măsură ce fugeam de sentimentul de a-i poseda pe ceilalți, eram posedată. identitatea este o coajă de nucă. puțini reușesc să o desfacă, și atunci, intărâtați, o sfărâmă cu talpa. miezul are jocul lui, de înger desfigurat. nucleu al hiperviolențelor, iluminarea atrăgea asupră-ne poftele întunericului. și oamenii începură să fie cu toții posedați de o scriptură a manipulării. ideologia dromosferică a revoluțiilor fără început și fără sfârșit. evanghelia smulgerii cu forcepsul din Dumnezeu


memoria unui om poate fi ca o sală goală despre care custodele repetă mereu vizitatorilor că a găzduit, cîndva, câteva săbii japoneze. sala e tulburată adesea de ecoul unor pași. nu de dicția lor perfectă. pașii vorbesc despre oamenii ce înfulecă spațiul, risipindu-se la rîndul lor. estul era un deșert pe care barbarii utopiilor inscripționează necontenit discontinuități neuniforme

aveam numai cîțiva ani și, cumva, nu-mi plăceau păpușile. doar animalele de catifea. să țin un urs galben în brațe era leacul de a simți că cele două jumătăți ale corpului ascultă de comenzile cele mai curajoase. întunericul este ademenirea scindării. mama obișnuia să șteargă mereu clapele pianului cu o cârpă galbenă. sunetele tăiau apoi aerul în două: de o parte raiul, de cealaltă un templu. tot raiul, adică. zăpadă. comprehensiune. memoria caută mai întâi inima, îi ia pulsul și, cu acest cântec, redeșteaptă o poveste.

într-o seară, cu nasul lipit de gerul ferestrei, am văzut afară un șobolan. copiii îl fugăreau cu măturoaiele de înlăturat zăpada. dar șobolanul, curajos, țâșnea printre picioarele lor, inepuizabil, chițcăind fericit ori de câte ori reușea să-i păcălească. îi plăcea jocul. poate că și jocul cu moartea. era tot un joc, numai că unul dus până la capăt. când am suflat o dată tare, florile de gheață s-au topit, la fel cum se destramă visul de dimineață sub temperatura realului.
șobolanul dispăruse în zăpadă. sângele poate da în clocot de la scânteia unui simplu gînd. mai târziu, am regasit șobolanul în unele vise despre est. deveneam din ce în ce mai feminină. fereastra trebuia sa rămână deschisă. aerul estului e plin de miresme și bacterii. oamenii estului se nasc din poveștile sângeroase ale unor clovni ideologici. știi ceva despre sadici? mă întrebai. da' de unde

deasupra pianului meu stă, dintotdeauna, un portret în creion. unul din portretele mele în sepia. cu părul vîlvoi și cu o față aspră, prelungă și șlefuită minuțios ca o idee fixă. când am aflat, acum treizeci de ani, că, de fapt, avusesem trei, iară nu doi frați care au murit, am stiut ca e bine sa fii femeie. ei au fost, toți, băieți, și probabil că ar fi ajuns nefericiți ca bărbați. sau prea ocupați cu tot felul de războaie. ori cu descâlcirea unor crispări neverosimile. cărțile lui amenadad plecau de la avram, treceau peste paisprezece neamuri ca să ajungă la david, mai treceau peste paisprezece neamuri pentru a ajunge la strămutarea în babilon, pentru ca peste alte paisprezece neamuri să ajungă la iisus hristos. cu greu găseam ceva de mâncare pentru amintirile fraților băieți. și atunci, fecioara adormea, cu capul înclinat pe umărul meu drept, așa încât, adormind, ea nu putea fi mijlocitoarea între mine și dumnezeu. priveam în sus, devenind transparentă pentru cei din jur. aburul trecea repede. puf de păpădie.

nu e simplu să spui buna ziua în cyberspace. și să inviți lumea la o cafea virtuală. o cafea tare și aromată. pe mine m-a invitat într-o seară cineva la o călătorie pe lună. i-am raspuns că am facut cândva și patinaj viteză. știu, deci, cum e să zgârii o oglindă. prindeam bine oglinda cu ambele mâini și o strângeam în brațe. oglinda se hrănea cu minusculele mele grimase. flămândă ipocrizie. oglinda mă înfuleca în fiecare zi. voluptuoasa oglindă. axa sinelui ca loc geometric al imaginilor la oglindă. cu un reperaj rapid, orizontul dezirabil al amintirii mă regăsește și mă ademenește de oriunde aș fi. aspirare de metonimii hiperbolice. eu știu că nu sunt decât un număr cu opt zerouri înscris în statisticile unui tiran. estul ca văgăună a sufletelor sălbatice pe cale de dispariție



o casă este un gând de protecție: te bagi înăuntru și astepți să fii atacat. pereții se clatină din când în când, dar aerul ramâne afară. pulsând, zvârcolindu-se ca o mână ce nu mai poate apuca mâna salvatoare a celui ce se îndepărtează odată cu realul. în casă e cald și albumele de artă foșnesc ca niște copaci nervoși. filele lor îmi amintesc de privirile zairei. despre care, acum, nu mai știu cine era, deoarece nu am vazut-o niciodată, cu toate că mă gândesc mereu la cele câteva vorbe schimbate de noi și din care au răsărit ulterior plante nemaivăzute. sau poate că așa ne vom întîlni noi două odată: față în față, ca două hoațe, tabloul și privitorul. estul ca mahala a cleptomaniei


ea m-a găsit într-un raft de cărți nedorite. am știut din prima clipă că este o degustătoare. mirosul de femeie superstițioasă al hârtiei de carte o trezise la realitate. tot ce este viu trebuie sa fie scris și înălțat. în cuvinte sunt sfârcuri și corpuri care plutesc la întâmplare. într-o seară, mă întrebase, acum vreo două decenii, părintele meu: oare știi cât îti va fi de greu să te desparți de toate astea? între timp am tot căutat o adresă. străzile și orașele erau mereu prea întunecate. casele prea adânci, ca niște puțuri de petrol ce pot lua foc în orice clipă. porțile nu se deschideau, iar ferestrele scintilau ca niște ecrane pe care răsare, voioasă în noaptea de halloween, moartea. abia acum, cu o volută peste timp, ea a formulat raspunsul. nu știu, desigur, și nu voi afla decât prea târziu, ca de obicei. dar, între timp, întrebarea se stinsese. ca o stea. peste memoria estului alungat de pe hartă. oglinda mă purta, peste tot, în marsupiul ei. pași, scâncet, huța- huța.



numai piersicile coapte și numai merele parmen dau bine în vasul de argint. tavanul se ondulează uneori și așa am aflat că zaira pescuia în fiecare zi la copcă. își ungea palma cu slănină afumată. apoi își băga mâna, până la cot, în apa rece ca gheața și aștepta, mișcând ușor din degete. peștele se apropia și o mușca de deget. zaira îl apuca iute și îl sălta la suprafață. iute înșfăca un cuțit mare și, dintr-o singură crestătură, reteza în aer capul peștelui.încă zbătându-se, corpul ateriza într-o oală uriașă, peste celelalte corpuri de pești. pentru a se încălzi, femeia își vâra măna în gura calului negru. acesta o urma peste tot, supus. învățase să mănânce capuri de pește. un exercițiu pe care îl făceam des: îmi construiam în gînd o figură și apoi un pretext pentru a afla un loc geometric. timpul nu există decît pentru oamenii cu șobolani.

ea nu are decît o jumătate de răspuns. drumul se închide acolo unde se deschide de fapt. ea își propunea întotdeauna să atingă puncte situate mult mai departe decît ar fi putut ajunge. o umbră pe un perete se îndulceste din ce în ce mai mult, până când devine trupul unei interogații. am avut odată tenul mai palid. era din cauza febrei de a trăi. tinerețea caligrafiază călăreți fantastici pe acoperișuri. liniștea este un viciu comod. în care stau cu mîinile legate cu o eșarfă roșie.

am ținut un jurnal la zi, înainte ca istoria să înceapă a pluti în neorânduială pe apa ce scotea morții din cimitire și îi arunca în lacurile de acumulare ale manipulării. și în studenție îmi plăcuse să păstrez biletele de tren și de avion. într-un album cu pagini uriașe am adunat de fapt schițele arhitectonice și am construit o schemă a traseului pe care l-am parcurs ca să ajung aici. ce se remarcă pe ultima mea fotografie de grup cu bărbați tineri? o femeie adevărată are în jurul gîtului un boa constrictor. eșarfa flutură ușor pe linia orizontului. plajele de nisip sînt numai plaurul fin al ideilor despre sexualitate. scriu cu litere mici, cursive. corpurile atârnă de propria lor moarte ca niște mărgele grele înșirate pe un lanț de argint. estul miroase a tămâie și a fân proaspăt făcut


ea nu se mai jucase niciodată de-a baba oarba. era copilul cel mai profund din familie. o caut ca să-i dau o porție de dulceață de cireșe amare. dar niciodată nu o găsesc acasă. am știut cândva de ce poți deveni într-o clipă pacient cronic al vitalismului. scriu despre foamea de stimuli și arunc toate foile la gunoi. freud obișnuia să distrugă, dupa apariția unei opere, toate manuscrisele. numai schițele de la omul cu șobolani sunt bine conservate. poemele mele sunt ungherele din fântâna albă. pline de praf și de sunete. rafale seci de mitralieră rusească. craniile pocnesc din zbor ca niște nuci încă verzi. același sunet iese din clapele pianului meu. un cântec este înșiruirea aceea de cheaguri de sânge care declanșează un accident paraplegic. la sol do mi do sol do fa

voi afla mai tîrziu ceva despre cine nu sunt. seara, cînd se așează la masă, familia regăsește un ritm. ne privim complice. fiecare vede în farfurie un ochi care se dilată până ce se încleștează în jurul privitorului și îl absoarbe ca o ventuză în propria mitologie. nu omul creează poveștile, ci vântul. el doar le răspândește printre frații săi, atunci când se oprește din arat și din semănat. povestea estului s-a răspândit din închisoare în închisoare, din domiciliu forțat în domiciliu forțat, din groapă comună în groapă comună, din angoasă în angoasă. primejdia de a fi jefuit de zdrențele amintirilor traumatice se agață de mine precum un magnet. în următoarea zi, el poate cădea în apă ca o monedă veche și prețioasă. clinc. trauma estului este pădurea lui de lanțuri și sârmă ghimpată din care femeile, selecționate ca instrumente ideologice de montă foarte practice, și-au făcut rochii și placente. fără armură crește ziua ca o piele de prunc peste rănile putrede ale

ori de cîte ori a trebuit să o pornesc mai departe, m-am întrebat, mai întîi, ce-mi va lipsi dacă plec? și, dacă ajungeam la concluzia că îmi va lipsi familia, nu mai plecam. apoi, dacă, mai târziu, îmi lipsea țara, nici măcar nu mai puteam să visez. însă dacă înțelegeam că, sub o formă sau alta, tănjesc după est, tăiam toate punțile dintre mine și oglindă . dacă ar fi trăit, frații mei ar fi avut bărbi. cu care și-ar fi gîdilit nevestele dupa ureche. fete care nu pot învăța să fie femei decât după zgomotele descrescătoare ale gerului ce șterge florile de gheață din oglindă. din pământul umed, păpădiile răsăreau într-o singură noapte și se aplecau timide către est, cu o reverență caligrafică.zilele ar fi fost, poate, mai galbene decît ursul de catifea al copilăriei. nu mai ascult chopin, de cînd am vazut mâinile lui rubinstein. un olar framîntînd muntele. fără armură crește ziua ca o piele de prunc peste rănile putrede ale estului. sunet de cobză și de shofar. pași mici și alerți de femei care se duc să bocească un mort tânăr


un mayaș din vechime a inventat roata numai și numai pentru ca fiul lui sa aibă cu ce să se joace, cîtă vreme părinții sunt la cîmp. însă un text este tot ceea ce rămîne dupa ce ceara s-a adunat la baza lumânării. mă gândesc acum la femeile pierdute ale estului. asemenea unui copil ce nu se poate smulge de subconștientul mamei. amintirea lor îmi dă târcoale în fiecare clipă și nu știu de ce gîndul acesta ma recheamă către văile scufundate în ceață, de sub care străbat sunetele de clopot și de toacă. probabil că m-am îndepărtat prea mult și încă se mai aude acel glas...



în "Îl vad pe Dumnezeu și nu mor".


***
Blog Angela Furtuna