dumnezeu este vocea aceea mică de care se agață frica. femeile, ca niște pâlcuri de sălcii, se aplecau fluide deasupra unor menhire unde locuia magia estului. singure. tinere femei invizibile. pe o buză de mal, absorbită în ritualuri sacre, bunica se înclina sub greutatea toporului. îl ridica deasupra capului cu o anumită lentoare, închizând ochii. apoi îl rotea în aer cu o mișcare de 360 de grade, scoțând un strigăt, cu care reteza lemnele desprinse din trunchiurile prăbușite în apă. lovitura cădea la două secunde după strigătul victorios, împiedicând lemnul să se zvârcolească. bunica purta cămăși albe cu altiță și pui brodați de mână în roșu și negru, iar pantalonii bufanți de călărie o deosebeau de toate celelalte femei. pentru ea, estul era o încăpere funerară plină de cântece războinice. morții sunt odgoanele cu care dumnezeu ne leagă de mal. la ce bun să ne tot îndepărtăm? datoria omului este să-și aștepte nașterea. ca pe o poiană furată

închisă în sarcofagul cuplului culcat. aveam nevoie de clește. ca să scot sunetul pământului din pumni. și culoarea pământului din fiecare nervură a pielii. și mirosul de pământ din nările fierbinți. ca pe un gîndac gras. intram adânc în mrejele estului și mereu mă rătăceam. omul nu-l caută pe om. numai brutarul vrea să facă veșnic pâine. dar cu pepenii e altfel. eu îl aștept pe cel ce vindea, acum o sută de ani, în față la nestor, felii roșii de pepene. bunica înfigea în roșul zemos dinții ei lungi și mușca zdravăn. priveam cu teamă cum sucul roșu i se prelingea pe buză, apoi pe bărbie, pe gât și pe piept. un firișor cât ața se prelingea pe sâni și pierea în sfârcul gros și fierbinte, din care ieșeau aburi. apele roșii se întorc la rozasă. dumnezeu este o figură geometrică intelectuală , al cărei centru este pretutindeni și-a cărei circumferință e nicăieri. dar cine îl îmbrățișa pe tetraktys? aflu că am mai avut un frate ce atârna de mine. după ce a murit și el, cineva se lăuda peste tot că nu a suportat să fie geamăn cu o femeie. deșertul estului plin de călăi. cu un puseu misogin izbucneau și se stingeau civilizații îngropate în bordeie. prea încordat, mușchiul brav al speciei crăpa ca un odgon vechi. barca se îndepărta de mal. bunica se învăluia într-un hohot de râs și rotea toporul deasupra capului, despicând în două copilăria. accidentul îl accelerează pe cel uitat. privirea îl seceră


și a mai fost și dalit. rădăcina paternă a bunicii. acum două sute de ani, estul se lăbărța pe hartă ca un abdomen fraged de broască. un bărbat sărac, dintr-un sat de lângă deltă, o pornea către turci. dalit a cărat nisip ud. capre cu pui tărcați. stupi de albine. cloște și clopote din aur. a cumpărat o femeie frumoasă și o vacă. mai târziu, omul revenea împreună cu ele acasă, în satul lui. dar celelalte femei i-au gonit cu pietre.atunci, dalit își săpă un bordei în pămînt, la marginea satului, și acolo a viețuit cu turcoaica. aveau două paturi dar niciodată nu dormeau în același pat, conform legilor ei. la apusul zilelor ei, turcoaica se ofili dintr-o dată. se chirci ca o bucată de iască și își dădu obștescul sfîrșit. într-o seară ploioasă. pentru prima oară în viața lor fericită, bărbatul se urcă lîngă ea în pat și petrecu așa toată noaptea, privind-o de aproape și vorbind cu ea vrute și nevrute, cum nu avusese voie niciodată înainte. când veni dimineața, omul porni singur înspre cimitir și își petrecu toată ziua săpând o groapă adâncă și foarte frumoasă pentru trupul miresei lui. seara, întors acasă, își luă soția în spinare și, cu ea atîrnîndu-i pe umăr ca un sac plin cu grîu, parcurse ulițele satului, înspre cimitir. mireasa fu repede înghițită de gura lacomă a pământului. întors acasă, bărbatului i se facu frig. aprinse un foc mare din patul femeii și se așeză turcește lângă rug. o căldură neobișnuită îl cuprinse. de atunci, nimeni nu l-a mai vazut pe acolo. și nici nu s-a mai întrebat vreodată cineva unde s-a dus. estul înfulecă oasele și gândurile străinilor. aripile se întind deasupra creștetului celui călător. două fălci îl apucă și mii de gheare îl scotocesc de măruntaie. străină în țara mea pierdută

calul meu a obosit și s-a așezat cu picioarele în sus. înțepenite. să mori de atâtea ori de câte ori se va putea redeștepta acel sunet. eu eram numai ceea ce auzeam în vis. avinu malkeinu. dumnezeu este ceea ce se ghicește printr-un ochi hipermetrop. calul zburător rătăcea printr-un hinterland de memorie paradoxală. am avut și eu gheare. cum niște secunde ce înțeapă carotida ființei imaginare. carnea pianului meu strălucea ca o creolă muncită. la un moment dat, mîinile ei se așează în jurul unei inimi. lângă mortul tînăr plîngea o fată cu părul alb. estul ca lemn de rezonanță. lui sokrates i-a fost ușor să rîdă: unu, doi, trei – dar al patrulea cui rămâne? un poet este doar un străin avertizat de înger să nu pună nici o întrebare. pentru a dispărea, nu-ți trebuie urme. doar sintaxe.

paradisul este format din 49 de sfere în rotație.centrele lor îi atrag pe pescari. și pe poeții damnați. la capătul firului este întotdeauna momeala din care mușcă moartea. cu gura ei de drogat incurabil. prima mea prietenă din copilărie era plină de proiecțiile mele. îi povesteam visele mele despre stedtl și îi secretam o nouă pozitivitate. o aduceam pe străzile pavate cu dale pătrate de granit, pe care copitele cailor înhămați la trăsuri așterneau zgomotele estului tihnit. o înveleam într-o rochie veche de dantelă pentru mirese. cine iubea pe mama și pe tata iubea împărăția cerului, îi spuneam. și îi închideam ochii. precum unei păpuși vechi. eu am învățat-o cum să se descotorosească de umbra ei. clutch. pahare pline cu licori și paleative. dacă ceva e strâmb pe lume, mai întâi e strâmb în ego. acel arbitru greșea mereu. un bărbat nu jinduiește la o voce perfectă. el preferă un cântec răgușit. în care să se contempleze. la catedrală , mă așezam întotdeauna între surorile shumann. nu-i așa că ai închis fereastra? îi spunea shumann cea jună lui shumann cea vârstnică. așa se deschide lumea: cu două răni de nevindecat. vocile estului și redescoperirea sacrului. doamne, rămâi ascuns



în timp ce închideam pleoapele mamei, din ochi țîșnea apa baptismală. important este ca șirul pașilor noștri să nu se sfîrșească niciodată. am avut cândva o pensetă de extras haosul din alveole. imaginile zburau încolo și încoace. într-un om dezamăgit, realul precipită din cristale virtuale. strada e plină de cioburi. drumul se zvârcolește sub picioare ca un șarpe fără cap.multă vreme îmi va trebui ca să urc o scară de argint.cerul se vede numai de la o anumită mansardă. de la o vreme, însă, nimic din ceea ce se vede nu mai strălucește. iar ceea ce se desprindea de mine era umbra acelor aripi. zboară

încă ești aici? îl intreb pe vameș de vreo câteva mii de ani. el are o frunte înaltă cu care își ascute umbra în cer. sau poate că oile pe care le paște aștern cu botul lor zăpada direct pe stele. am o febră ciudata. temperatura corpului începe să scadă din cauza unei lecturi inadecvate a psalmilor. versetele sunt remembrarea spicelor in massa confusionis. eu
nasc copii pe care îi așez pe capacul sicrielor. moartea mea este prima mea jucărie. care mă readuce mereu la viață. privesc cum stă înfiptă în sfeșnic: stâlpul lumii. un bărbat negru inocent a botezat-o miss fatalitatea. și pompează la ea în draci. o nesfârșită repetare a coborârii duhului sfînt în mitocondrie. estul este tot fiul tău, mamă. bostani, haldane, sfecle, fasole, toate astea se prășeau greu. mirosul tare al propagandei, găinațul, flegma. ajunsă în fața bărbatului ei, în picioarele goale, fata se fâstâcea. arzând de vie




abia acum văd. casele se scufundă sub noroaie. grădinile se lăbărțează pe coapsele altădată oacheșe. mușchii mimicii se subțiază. femeile se despart de trecutul lor în danele porturilor vechi. din containere de oțel se aude mugetul cu care visurile se zvârcolesc ritmic. ca niste mușchi străfulgerați de orgia totalitară.un sclavus rubeus transformă femeile vizibile în femei invizibile. al doilea sclav le leagă de pămînt. al treilea sclav leagă pământul de cer. iar ultimul sclav nu știe niciodată ce urmează. dumnezeu, răbdător, pune arătătorul pe hartă. deconstruirea estului prin deus otiosus. masa ginecologică oficiind multiplicarea ideologică a omului nou. primul procuror își băga toate degetele în sexul ființei gazdă. uterul ei se încolăcea în jurul popoarelor mici. copii storși sub teascul unui genocid trecut cu vederea. mamele lor se dizolvau în formol. condamnate să se screamă. a fost odată o țară de utere gonflabile, sau poate tunuri cu rază medie de actiune, prin care dictatorul roșu spărgea ferestrele mici ale pământului. cioburi de femei. râme ce se târau printre picioarele groase ale căpcăunilor


în copilăria mea, dumnezeu vorbea mai bine limbile estului. șușotea cu o gură peltică. trimitea aburi calzi peste cuvinte de lut. mă răsucea cu fața la tăișul clipei numai iarna. intram în casa înghețată și mă aruncam pe divanul de lîngă șemineu. adormeam cu ochii pe dansul flăcărilor de pe perete. el venea prea aproape de mine și începea să socotească. dumnezeu îi număra cu voce tare la urechea mea pe copiii ce au mai murit în ultimele ore. apoi număra mamele moarte și îngropate pe furiș. de fiecare dată greșea socoteala și, a doua seară , o lua de la capăt. dimineața, la școală, îmi curgea sânge din nas. aș fi purtat eu hăinuțele lui daniel. dar aveau un iz de carne arsă. niciodată carnea asta nu va mirosi a bărbat. an nou, an dulce.shana tova, shana metuka. estul mi se încolăcea în jurul frunții, coroană de spini

mă așteptam, de la o zi la alta, să-mi pierd identitatea. într-un nou miraj ideologic al estului. dimineața ne adunam în jurul magazinelor goale. mirosul de pâine mi se strecura în casă ca un hoț. în zilele când mâncam, aveam un sentiment de vinovăție. apoi începeam să adunăm în saci boabe de crivăț. femeile măcinau timpul în palmele cu care strângeau mîinile copiilor palizi. glandele mamare secau. înainte de a părăsi scena, am grijă să sting lumina. un câmp al conștiinței este un nou continent. eroul psihic e agorafob. pândește în firida strîmtă a gândului apariția unui spot. e semn ca nu poate avea copii biologici. el stă de pază la zdreanța cu care realul acoperă neglijent labele unei fiare. dresorul verifică în fiecare dimineață nodurile biciului. dacă aș fi fost bărbat, aș fi devenit floare de cenușă. pentru că sunt femeie, am ajuns un ecran. pe care se vede chipul fiarei.



în "Îl vad pe Dumnezeu și nu mor".


***
Blog Angela Furtuna