De cind ma stiu am visat vise albe. Visam sa zbor prin albul imaterial si imaculat al norilor, pe care mi-l doream ca vesmint… Iar uneori, pe cind stateam pe pajisti verzi impletind cununi de flori albe, un unicorn alb ca luna venea sa-si culce capul in poala mea.
Urasc zapada, am urit-o mereu, insa in vise invatasem s-o iubesc. Ii iertam totul pentru ca era atit de alba si de pura, pentru ca fulgii cazind mi se topeau pe gene impodobindu-le cu mii de oglinzi. Tineam ochii intredeschisi si vedeam in ele mereu acelasi alb multiplicat la infinit.
Iubeam tot acest alb din vechile vise, visate, inchipuite, traite, si mi-l doream al meu, sa ma invesmintez in lumina…

Nu mai stiu daca noaptea in care am inteles ca trebuie sa-l uit s-a petrecut aievea sau tot intr-un vis. Stiu numai ca as vrea s-o sterg din toate calendarele timpului si ale viselor, sa nu mai atinga pe nimeni, vreodata, cu suflarea ei rece.
Rana s-a vindecat… dar cicatricea doare uneori in noptile in care lumina lunii aminteste albul viselor pierdute pe vecie… Si numai gindul ca le-am jertfit iubirii mai poate fi balsam acestei dureri istovitoare.

Insa intr-una din acele nopti adinci, unicornul a venit din nou. Cred ca nu observasem niciodata ce negri si adinci sunt ochii lui… dar oare erau ei astfel, sau eu vedeam pretutindeni doar culoarea noptii ce ma bintuia?… Mi-a spus ca a venit doar sa-si ia ramas bun inainte de a pleca pentru totdeauna din visele mele. Ma durea, ma durea pina in singe acest bun-ramas, as fi dat orice sa nu plece dar stiam ca nu-l pot opri, eu alesesem sa fie astfel, de-aceea poate ca ma si durea atit, ma durea cu atit mai mult cu cit meritam aceasta suferinta, ma durea cu atit mai mult cu cit nu aveam dreptul sa ma doara. I-am cuprins gitul cu bratele ascunzindu-mi fata in coama lui de matase, caci nu mai puteam suporta sa vad lacrimile de argint ce-I curgeau din ochi. As fi vrut sa pling in hohote, dar nici un sunet nu iesea de pe buzele mele inghetate. Abia intr-un tirziu am soptit cu greu “Iarta-ma te rog. Din iubire…” M-am oprit, caci nu-mi recunoscusem vocea. Am incercat sa continui, dar el nu m-a lasat. “Din iubire ar fi trebuit sa ma ai, nu sa ma pierzi. Ma voi intoarce in ziua cind vei intelege”. Apoi s-a facut nevazut iar eu am cazut prada unui somn adinc ca moartea.

Cu greu am deschis ochii in zori, iar efortul de a-mi ridica pleoapele grele ca pamintul a fost rasplatit doar cu imaginea unui cer plumburiu. Ninsese peste noapte si totul era alb ca in visele mele pierdute. Stiam ca era semnul de bun ramas al unicornului… dar tot atunci am inteles ca albul nu poate fi nici alungat, nici uitat, nici ucis, ca florile primaverii, spuma valurilor marii si lumina lunii vor fi mereu la fel de albe, si am stiut ca-n fiecare iarna zapada pe care o urasc va cadea din nou, pedepsindu-ma cu tot argintul ei imaterial pentru indrazneala de a fi vrut sa ucid Albul Fara Sfirsit, Cel Care Nu Poate Fi Niciodata Ucis.