și totuși lucrurile de neînchipuit nu există decât în mintea noastră. ele ni se relevă atunci când dumnezeu ne pierde la ruletă. cine a zis că dumnezeu nu frecventează cazinourile? diminețile după cortina de fier erau în fapt un fel de geografie politică secretă. momentele zilei nu aveau contur sau luminozitate specifică, nici stările interioare. trăiam înt-un uter artificial. mâncam cauciuc, potcoave, citate din dictatori celebri. ni se injectau privirile cu polimeri. eram deja morții resuscitați zilnic cu injoncțiuni paralele. mă înecam cu cuvintele de lemn, care mi se opreau în gât precum niște oase de găină. vomam. ce este zâmbetul ?

cine este celălalt? cel care vede roșu mărul pe care eu îl văd galben-auriu. cel care deschide o paranteză logică acolo unde eu o închid. cel care luptă pentru o fereastră dintr-un cer la care eu nu cobor, pentru că cerul meu presupune un sens ascendent. cel ce distruge punțile pe care eu le creez dintr-o suflare. cel ce trăiește pentru a spune nu ori de câte ori eu afirm ceva. care este rostul celuilalt? el nu epuizează taina, căci este miezul altei nuci. verde princiar. bărbați al căror nume se scrie pe placenta războiului. un om prezent în toți oamenii nu e decât o idee. un străin se apropie de mine și mă expune într-o vitrină. ceilalți privesc, aleg, cumpără. aruncă, apoi. ucid, în cele din urmă


scrisori necitite. trimise de mine mamei, în cer, din bătrâna europă.de pe malul civilizat de scleroză, une touche de bisous. sărut mâna. ce mai faci rece? ce aripi de parapantă ai, îngere placentar. hai să ne aprindem o dată țigările alea și să facem rotocoale, poate că ne împăcăm cu ideea că nu interesează pe nimeni, dincolo, în lumea liberă prin tradiție, procesul comunismului. sunt work-shopuri și nenumărate simpozioane în care toată intelighenția vorbește englezește și franțuzește, rusește sau arăbește și privește la aritmiile și dizarmoniile din estul europei înghițind în sec. milioanele de săraci curg pe lângă mine, pe lângă ei, în pagaie de oameni noi, cu creierele spălate, cu lobotomia frontală ideologică impecabilă. un peisaj cu trupuri de atleți atei de propagandă în care bolborosește în falset, dar viguroasă, maneaua extremistă. secolul XX a cunoscut două pandemii ideologice mari și late: holocaustul și estul sovietizat. plus genocidul armenesc de la început, ca aperitiv, fulgerător. cu surdină. în fapt, unul și același genocid ce s-a propagat de-a lungul istoriei cu o viteză amețitoare. dar de ce trebuie să scriu eu acum despre asta, mamă cu aripi de parapantă, când lumea literară e bântuită numai de genitalizarea metafizicii? de expresionismul naturalist. de nudismul exhibitionist de consum. de erotismul de vitrină. mi-au spus-o și prietenii mei americani, tu să nu, mi-au spus-o și prietenii mei ruși, tu să nu, mi-au spus-o și prietenii mei chinezi, tu să nu, mi-au spus-o și prietenii mei musulmani, tu să nu, mi-au spus-o răspicat și prietenii mei europeni: tu să nu vorbești, nu ne interesează procesul global al dictaturilor. al comunismului așa cum a fost și cum mai este. pe noi, miam, miam, zic ei lingându-și buzele, pe noi nu ne interesează culpabilizarea politică post-traumatică. noi suntem interesați direct numai de succesul consumist al autofagocitării, ăla care întinde omenirea pe canapeaua psihanalistului, în loc să o așeze în genunchi. sub icoane prăfuite. sau ăla care îi transformă pe exaltați în cocktailuri explozive. secretul stelelor căzătoare este chiar acceptarea atracției gravitaționale. omul este astfel construit pentru a cădea. a cădea în lume. a cădea în diavol. există ceva nou în literatura transnațională actuală: un îndemn pilduitor către o moarte asumată. mori și câștigi, fiindcă oricum ești dator. pe mine mă interesau replicile seismice tari: să rămânem în picioare după cutremur. să ne numărăm morții. să le dăm binețe. și să dăruim onoare urmașilor lor. și identitate. adn spiritual


genocid. cameră de gazare. cuptor. cameră de tortură. cameră de anchetă. sală de ședințe de demascare. deportare. lagăre de muncă forțată. domicilii obligatorii. lagăre ideologice de reeducare. gulag. purificare rasială. purificare etnică. purificare sexistă. purificare ideologică. închisori. gropi comune. denunțuri. dispariții. asasinate. persecuții. exterminări. eugeníe. procesul comunismului nu poate începe decât de la manifestarea planetară a interesului politic față de acest subiect. care pentru mine este unul pur poetic. va veni o zi, mult prea îndepărtată, cu mari actori, cu distribuție multinațională, când artiști ex-sovietici, englezi, germani, americani, români, italieni, francezi și de alte nații se vor învârti în jurul unei idei, înarmați cu piruete, poante, genuflexiuni, fandări, reverențe și vor repeta rolul schematic despre scuzele ce le datorează inginerii și artizanii militari și politici ai războiului rece popoarelor nefericitului est al europei, ce au fost cedate în condiții rușinoase și asasine dictatorului stalin în anul de grație una mie nouă sute patruzeci și cinci. o geografie pâlpâitoare va tinde să se rescrie, atunci, peste un relief psihic mult îndulcit, în care criminali, mărturii și victime deopotrivă nu vor mai fi în viață, cum nici documentele demne de crezare, așa încât povestea de adormit copii să poată fi spusă ca o litanie ce mângâie fără să aline. de ce vomam eu în perioada rece a climei temperat- continentale? mă întrebi. dar de ce nu mă întrebi de ce este libertatea atașată numai centrului plăcerii din hipotalamusul omului nou de gulag, ca și a urmașului său direct, globalistul multicultural de periferie. un transplant de identitae, vă rog, și un implant de silicon mamar plus fesier și labial. plata pe loc. identitatea mea culturală este dumnezeul meu


pe cine poate să aline istoria falsificată? avem o românie freatică, o românie de suprafață și o românie de altitudine ce fac parte din europa trainică și dintr-o lume misterioasă. realul pe care îl văd și îl pipăi nu este realul despre care se face dezavangardă. ceea ce se scrie despre accesele de febră ale îngerilor este ca o taină a bisericilor minore. am o inimă epică și am o minte lirică. nu sunt pacientul potrivit pentru ideologi. traumele mele parcurg formele de relief ale descreșterii umanității. eu nu plâng, aparatul meu de fotografiat digital îmi atârnă de găt sau de pleoape ziua și noaptea, ca un apendice intergalactic. cosmosul este un hiatus din care dumnezeu țâșnește irepresibil. fie-i țărâna ușoară mirelui pietrelor, fie-i lacrima amnios de melancolie


mai târziu, unchiul alex a luptat și la asediul berlinului de către armata foarte roșie. îl căuta pe dictator în craterele rămase după explozii, ba chiar și în pântecul eviscerat al caselor, al muzeelor, al bombelor. dar dictatorul nu era de găsit nicăieri. întotdeauna, la urmă, și mult prea târziu, aflăm că adevăratul dictator, cel din care își trage seva dictatorul vizibil, este dictatorul invizibil, cel care sălășluiește în noi, ca un plaur mental hiperbolic, secretându-și necontenit paranoiacopata cultură a sinelui. dictatorul este un alter-ego colectiv și privat în egală măsură și care doarme liniștit în abulia noastră narcisică. și tot alex a luptat și în coreea ba chiar și în vietnam, în afganistan, în bosnia și în irak. de pe fiecare front, ne trimitea acasă, ohoo, durdulii, strălucitoare, voluptuoase și gălăgioase, medaliile. ciudat părea numai felul în care reușea el să lupte ba de o parte, ba de cealaltă parte a frontului. erou și asasin. bărbat și mascul partuzist. mascul și femelă partuzistă. femelă și femeie intens cerebrală. femeie și hoașcă a conflictualității mondiale, lovind cu anima de mascul travestit în acel justițiar ce se dezvoltă în orice femeie gestantă. fiecare clan are unchiul său macho, harnicul mercenar de pe toate fronturile omenirii. în fiecare familie, un unchi viteaz predă pe viu ștafeta agresivității intraspecifice unui puhoi de nepoți- gură- cască ce nu pot fi inițiați în sex și crimă decât prin lecții on line. ca să construiești, trebuie să demonstrezi mai întîi că știi să distrugi din temelii, dar că te și căiești pentru asta, violator arhetipal și versatil. eu construiam căință


problema era că alex nu revenea decât arareori la același stăpân. aflu cu uimire că acum este medievist și că stăpânește perfect arta războaielor lui ștefan cel mare. dar că a acționat febril și în piața palatului și în piața universității. istoria este un lung metraj despre, cu și pentru ucigași în serie. o mărturie pre-ontologică asupra unei maniere convenabile a lui se moare. dar oare care sunt cauzele morții în timpurile interpretabile platonician? mă întrebi.o panică albă. o gheară revelatoare. un arhaic sedimentat. un glonte prin care generalul eșuează din nou în fața individualului. un flacon mic de anti-gel. un nou experiment în estul labil ce lasă asupra mentalului colectiv dâra de melc a de-o-ființei


estului nu i se cerea iertare



în "Îl vad pe Dumnezeu și nu mor".


***

Blog Angela Furtuna