Vânătoare pe la țară, într-o seară, -n ulicioară


Într-o vară, mai pe seară,
am ieșit timid afară
cu vocația culturală
pofticioasă și sprințară.


lumina și satul intrau cu totul într-o gură mare,
care mie mi se părea a fi verde, numai datorită pădurilor mari dimprejur.
nu-mi zâmbea, dar mă gândeam de atunci că am să o țin minte.


și era o surioară
cam rănită-n aripioară.
de-o ocheam a doua oară
aveam porție culinară,


lucrurile acestea se știu, descrierea și imaginea, ca primă etapă
a poftei, este depășită de mult. și, oricum, nu te pot invita….
nici nu vei putea să ajungi până aici, e deja întuneric,
păsările se aud zburând și toate distanțele până la luminile cerului se aud. ca niște corzi învelite de păreri, întrepătrunse de gânduri.


vinuri sigilate-n ceară,
țâța cănii-n subțioară
ca să prind curaj de-o vară
în costița cu-nclinare radicală


țineți prea mult la ceea ce știți.
dar adevărul, de după gratii, vă privește fix, cu ochii cât sufletul…
și oasele sunt tot niște gratii, așteptându-ne pentru a evada
o singură dată.
pentru câtva timp, rămân și martore ale acestei evadări.


și să urc pe jugulară
să mai iau înc-o jumară,
iar c-o vorbă mai ușoară
o ridic din nou la bară


în general, viețile oamenilor sunt comune, numai restul
pare să conteze și ne tot invidiem unii pe alții
pe aceste rămășițe. nimic contra nimic…


pe gimnasta de la țară.
împreună c-o chitară,
am s-o iau de la căscioară
să nu fie de ocară


deși poet, nu simt nici o comoditate să spun că vieții
i-ar putea corespunde o culoare anume, precum pe liniște,
de exemplu, aș putea s-o colorez cumva, depinde unde sunt,
dar niciodată nu voi putea să spun că liniștea e roșie,
decât dacă ar trebui să strig către voi dinăuntrul cărnii unui mort…


în vorba comunitară,
cea mai grea vorbă rurală
și-o s-o duc pe la „Amară”
ca să-mi fie acționară


lucrurile grave, care se întâmplă oamenilor simpli, obișnuiți, anonimi, rămân nesesizate, nimeni nu luptă cu ele, în afară de cei implicați în eveniment. gravitatea este luată în calcul la nivel social
doar când se desfășoară în viețile celor cunoscuți,
într-un fel sau altul, ca persoane publice. viața oamenilor simpli
e inerpretabilă ca importanță și ca valoare socială.


pe-o vacanță balneară.
la memoria numerară,
am s-o am numai decară
ca din pat să nu mai sară.


bă, voi ați fost vreodată conștienți cât de mult v-am respectat?
am scris mereu despre viața mea… trăită între voi.
aici este tot schepsisul, de aici și tot respectul cuvenit…


domnișoară iconară,
hai să-mi fii edilitară!
pe o mână vasculară,
talia ta  strânsă brățară,


fiecare poem, pe lângă educația cu care trebuie să facă dovada,
mai are să arate și respectul pentru tot albul rămas împrejur.


misiune consulară
într-o țară insulară.
un miros de cuișoară
și de mac și de secară


toate lucrurile pe care le vorbim, iar unii dintre noi le mai și trăim,
rămân ale altora. apoi, se pierd, fiecare pe unde apucă…
în acel loc, fiecare dintre noi rămânem
cu ceea ce am fi putut să avem.


peste părul tău coboară.
arătarea ta, mai rară, –
îndulcire bălăioară
pe privirea mea pângară


de la un chioșc de culoare indecisă, din apropierea locuinței mele, am cumpărat niște biscuiți pentru că aveam nevoie
să îmi aduc aminte de ceva anume din copilărie,
nu am primit rest…
pe undeva, mi s-a părut corect și am omagiat încă o dată, anonim,
intuiția feminină.



se așterne să nu piară.


românii…
când moare unul dintre ei, li se oferă, în sfârșit, celorlalți prilejul
de a-l căuta.


peste noi, voia solară
și cu vremea se coboară,
însă carnea tot mai ară
pe direcția care-i chioară!


rămân român, român rămân. român…
rămân.


asta e o circulară
dată celor ce rimară,
prostioară
și mai clară
despre cum se sufl-o nară
pe o bancă, într-o gară
de cuvinte.


cică și Van Gogh avea urechea mare mai mică.