Mereu mi-a uscat suflul
Și mi-a tăiat elanul…

Aici morții mănîncă
laolaltă cu ne-morții,
timpul își pierde ceasul
și totul se târăște
ca un vierme
prea bătrân, prea bolnav,
prea sătul de viață...

Morbul s-a întins și pe pereții odată verzi,
acum doar galbeni, mucegăiți,
impregnați cu miros putred,
vechi amestecat cu nou,
pereți zugrăviți cu suferință,
boli incurabile
și nebunie latentă.

Grădina mereu Tăcută,
Oarbă și Surdă
trăiește separat,
învăluită într-un aer mistic de violete
culese parcă de degetele silfide ale morții
spre liniștirea stârvurilor umblătoare...