nu mai scriu nici nu mai dau cu zarul
aleile noroaie s-au făcut
mi-a putrezit călcâiul umbrei-suflet
sau chipul lunii veșnic nevăzut

pe dimprejur de două ori mai rece
pe dedesubt de două ori mai rupt
strâng zilele ciorchine și din zeama
ce-mi curge printre degete mă-nfrupt

semințele rămân se cresc din întuneric
iar venele sunt vie de sete – se întinde
între ce simt și ce gândesc
între ce vreau și ce se prinde

prin ochi îmi trec flăcăii chiuind
îi mână eol futurându-și biciul
în țurțuri parcă bubuind zăpezii
oglinda crapă limpezindu-și briciul

nu strig nici nu mă vait – mi-e foarte rece
și carnea către sine s-a întors
aud doar boabele cuvintelor cum pline
cad scuturându-mi cerul de pe os