Proza noastra

Proza noastra cea de toate zilele care
Ne dai noua petrol,
Da-ne noua si piete noi pentru arme,
Da-ne noua soldati care sa ne apere sufletul gol,
Da-ne noua mult, nu le lasa lor nimic, dusmanilor,
Noi te scriem, proza a noastra, ne inchinam tie,
Si la tine venim cu picioarele inainte
Sa ne mantui de chinul iubirilor noastre,
Si te rugam sa ne dai cele mai moderne cuceriri
Ale civilizatiei si premii
de excelenta pentru puterea de a folosi fumul
Autostrazilor crescute peste grane altadata atat de manoase,

Pe tine te slavim, proza, legitimitate a razboiului,
Care justifica progresul goliciunilor noastre,
Da-ne noua haine la moda, ne fie hainele
Altarul pe care te scriem ,
Cu partile ascunse, atat de sensibile,
Intim expuse rugaciunilor cainilor,

Si ne iarta noua toate jurnalele,ziarele,
Asa cum si noi iertam crimele altora de-a nu ne
scrie epistole de dragoste,
sau macar “tu ce sange bei astazi, soldatule”
“eu, rosu,” si “eu am uitat ce culoare are sangele mamei
si tatalui,
si copiilor nostri facuti cu litere de doliu
pe pagini liniate cu stele albastre”,

si mai ales, nu ne duce pe noi in recesiune economica,
acolo unde nimic nu ne apara de foame, frig, si progresul cunoasterii,
si ne apara de noi insine, pentru ca nu este mai mare
cel care spunem ca nici nu exista
decat puterea noastra,
cand nu este – cat noul-nascut – de nevazatoare si slaba,

in numele mamelor,
atat de poetic,
sa tăcem despre pace.