agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-10 | |
Portret de femeie
Sunt o femeie făcută din trandafiri înalți, cu spini înveliți domestic în teci de sidef. Dacă desprinzi puțin carnea petalei, se zărește stepa gălbuie și arsă străbătută-n galop de sirepi de neamul acela nestatornic și necruțător. Oh! Dacă tu ai ști cât mi-e dor, să trec cu fruntea prin nor ca o lance, prin frunze, vătămătoare, și să înfig pintenii-n soartă, până o aud sângerând!... Să văd pământul, ca o mamă, alergând în întâmpinare, și iarba să amuțească sub soarele din ce în ce mai atent!... Sunt o femeie cu petale de foc înghețat și stamine de aur. Plâng și adorm suspinând de o necunoscută dorință. Visez să umblu liberă, goală, prin galaxii. Văd, tu ești lumina zodiei sub care alerg, cu picioarele întemnițate în condiția mea de femeie, - ca un prinț încuiat într-un trup de balaur. Văd, tu ești zarea spre care mă-ndrept cu o sete ce se hrănește din vânt, și la care nu voi sosi niciodată. Știu, numai cu tine, frunzele mele, prudente, țepoase, respiră calme ca fulgul în ger, și universul miroase a casă, a mămică pufoasă și a tată sever. Dragostea adună întreg al lumii amar și este foarte frumoasă. Crucea cu diamante Îmi duc, cu semeție, dragostea în spate, ca pe o cruce de aur cu diamante. Nimeni nu a avut vreodată o cruce cu atâtea păcate, nepătată, și locuită de stea. Oamenii spun că sunt proastă și slabă, că abia mă mai văd, și într-o zi mă voi adânci în țărână. Iar crucea se va lua de la mine și va sta pe tarabă. Și nici nu sunt de tine. Nu fac rău nimănui. Te iubesc fără margini și-am amețit sub ploaia de lumină sfâșietoare, iar tu ai un zâmbet ferit. Am despicat universul în mijloc să te privesc și mă doare, cu o dulceață de plumb istovit, tristețea buzelor tale șovăitoare. Nimic să nu spui. Se vor lua cuvintele de la tine, grăbit, și se vor zidi, de granit, peste tot ce-am visat. Lasă-mă să plătesc până la capăt Vina de a te fi chemat, pentru mine, pe numele tău de iubit. Înscrisuri Doamne, nu te lăsa! Tu ai scrijelit acest fel de dragoste, nemaiștiută, în inima mea, cu ochii lui arși și peniță de gene. Știu un copil ce a zgâriat pe sticla de geam cu un cui „mamamama” ca să o cheme și nu s-a mai șters. De ce vrei să mă sfâșii cu neîndurare când doar atâta eu am?... La ce-ți va trebui acest corp curbat de timp și păcat, învelind o inimă goală prin care curge neantul, încoace și-ncolo, învolburat? De ce ai lăsat dragoste oamenilor, dacă nu le e dat în putere s-o poarte senini? Ce căuta soarele tău de duminică, înzecit, în potirul narciselor de prin vecini, dacă știai că vei trimite apusul și vara-n galop de dogoare și ai bănuit că nu pot îndura? Scrie tu pe deasupra ceva. Sau scrie mai apăsat și mai mare să se poată vedea. Știi mai bine ca mine că semnul își cheamă un sens. Ai văzut?, imensitatea sufletului aproape că încape pe sub arcadele din alfabetul rusesc. Atât o să scriu despre dragoste Până o să mă lași să iubesc. Ana Maria Ioana Ana Maria Ioana Am închis, încet, ochii. Am văzut o mare de femei. Toate veneau, ca o armie hotărâtă și necruțătoare să se iubească cu tine în sângele meu. Le-am văzut chipurile clare și strălucitoare ca o medalie, Ochii galeși, buzele întredeschise, roșii, umede, sânii, tăind aerul în semicercuri perfecte și amețitoare, brațele pornite în întâmpinare ca niște droturi de marmură catifelată, coapsele ferme și tălpile iuți. Toate se ridicaseră în picioare în fiecare celulă ce mă compune, cum stau străjerii în nișele cetății și larvele albinelor viitoare în hexagon, și toate te doreau. Spaima neputinței a fulgerat ca un blitz într-o peșteră și toate frumoasele, miliardele de frumoase ce s-au purtat una pe alta în pântec până la mine, cum ne purtăm și noi homunculul atîrnat de chinga superioară a sternului, s-au prefăcut într-un imens osuar. Cranii, cranii mici, lucioase, cu plăcile încheiate zimțat, cum se îmbină fâșiile iei de purtat în sărbătoare, păr cânepiu, opac, găvane întunecate, în care clipocesc nopțile nedormite de veghe la căpătâiul pruncilor sau bântuite de Zburător, bărbați incongruenți cu ei înșiși, spaime, griji, osteneală, lacrimi, droburi de sare, iarba de primăvară, îndrăzneață și veselă, soarele de august ca o tingire încinsă, bucuria vetrei rotunde, aducătoare de tihnă, oasele caline ale pieptului care au învelit o inimă mereu îngrijorată, mereu speriată, ca un pui de vrabie în mâna unui copil neștiutor, - așa e inima femeii în mâna bărbatului. Din cufărul pelvian, unde s-a însuflețit materia, rânjește pământul, ca un sex hulpav și nemântuit care înghite semințe și în secetă nu dă nimic; pământul în care se scurg toate urdorile noastre și el ne face, în continuare, pâine, flori miraculoase, piatră, aer bun de trăit și apă neîncepută. Femei îngropate ghemuit, în grote de piatră, în tumuli, ca vrejul curajos prefigurat în bobul de fasole, dimpreună cu iubitul sau legiuitul sau stăpânul după datină, deodată cu misterul nedezlegat niciodată al ungherelor trupului lor; oasele drepte, lungi, ferme, fosforescente, în care se pot citi anii de foame, anii de bucurie, anii de suferință, poverile și lesnea; regine înfășate ca niște pupe din care fluturele sufletului a ieșit buimac și înghețat și n-a mai aflat drumul spre soare; femei cernite pe care războaiele bărbaților le-au lăsat nemângâiate, cu dorința pusă la stos, văduvele lumii ca un țipăt al neângâierii amestecând aleanul bărbaților altor femei într-un creuzet al supraviețuirii nerușinate dar triumfătoare; femei care, toate, au fost dăruite să nască, să dea văzduhului și izvoarelor și miezului incandescent al mamei supreme, strigăt de izbândă și de legitimitate deplină a condiției lor de pângărite, de obiecte râvnite sau înhățate, de suflete neizbăvite de o dorință fără sfârșit și fără de nume, de neprihănire în păcat, ele, femeile acestea, ca un lanț spiralat, trag lumea spre cer cu dârzenie și duioșie, pentru că doar în cer, doar acolo, li se sfârșește cazna trupului despicat, despicat, pentru că doar în cer, inima n-o să mai fluture ca lumina-n opaiț când se vălurește perdeaua, pentru că doar în cer se pot odihni și pot confecționa obiecte mici, frumoase și fără utilitate practică, dar, până la cer, astăzi, s-au oprit o clipă, nehotărâte, în brațele tale, prin mine, neștiutoarea, cea în care și-au adunat, cu îngrijire, din milenii, toată speranța. Aceasta este iubirea Aceasta este iubirea. Muntele calm, de diamant, cu muchii ascuțite, lucioase, în care atârnă trofeele tale: fâșii de piele mototolită, zâmbetul meu mic, amărui, ușor ironic, privirea aceea absentă, care te scoate din minți, întoarsă înăuntru, alunecând peste tine fără să te vadă, urletele unei singurătăți neputincioase și definitive, lingând otrăvitor coșul pieptului și izbindu-se-n stele. Într-un versant al muntelui, sexul meu ca o hrubă caldă și umedă spre care tu nu ostenești să urci și în care ai vrea să te cufunzi ca în eternitate. Aceasta este iubirea. O pădure de nuferi gigantici și maiestuoși gestându-și nemaivăzutele culori din miasmele unei mame fetide; ura ce mă invadează, cotropitoare în secundele în care simt că nu mă iubești cu adevărat, că nu mă iubești de moarte; țigările mele construind inele de fum, elastice, reînnodând cordonul ombilical până la stelele din care am coborât împreună. Aceasta este iubirea. Scârba de îmbâcseala propriei minți, nebunia deasupra căreia m-am atârnat ca un fals sinucigaș, ținând cu mâinile frânghia la oarecare distanță, cu unghiile înfipte în carne. Aceasta este iubirea. Rugul pe care voi urca fericită, știind că tu ești focul ce mă va înălța. Timpul Timpul stă între pomi atârnat ca o pânză de păianjen uitată; Zorile-l colorează în mov Apusul îi adaugă broboane sclipitoare de vată. Noi umblăm între spițele lui Și vedem doar în față și-n spate, El se leagănă cu povara noastră cu tot Și întotdeauna are dreptate. Timpul nu cântă, nu plânge, nu doarme, Nu-l doare. Toate se schimbă în juru-i Pomi, apă, lumină, splendoare, Cheotorile lui fermecate se strâng Pe crengile unui galben adânc Și parcă -ar fi pace și soare. Fermecați de un fir, agățați de-o celulă Mergem în sus și în jos ca ocnașu-n celulă Și visăm că e mare puterea noastră de-a fi. Poate e-o închipuită alunecare pe roata aceleiași zi. Pulbere Iubește-mă tu, Iubește-mă tu, Ca izvorul pridvorul de iarbă, nu mă lăsa să te uit nu-mi lăsa sângele mirosul să-ți piardă... Iubește-mă tu, Iubește-mă tu, Sapă-mi în trup hieroglife învoalte, soarbe-mă, udă-mă, mistuie albul și negrul cu multe păcate. Tu ești Calea Lactee, Orbul, Uitatul, lumina și taina necuprinse-n gândire, eu sunt pulbere albă și în tine arzând voi avea strălucire. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate