Clipe cenușii se preling
lăsând urme pe fața nevăzută
în scurgerea timpului... strig
cu o tăcere zgomotoasă și mută.

mă simt încojurat de absurd
și lumina ochiului orb mă doare,
fredonez un cântec prea surd
trăind... în narcisa ce moare.

E un coșmar în plină veghere;
când somnul real ne cuprinde
trăim masochist amintiri de durere,
zâmbind prin memorii frânturi de cuvinte.

Ideile mor nenăscute în gânduri,
neexprimarea lor e sfântă menire;
senzații răsculate de statice vânturi
se sting și răsar în flori de iubire.

Mă ridic prăbușind speranțe spre tine
agățând privirea spre concepția ta
mi-i gândul, speranța mi-s mii de cuvinte;
Absurdul există, dar tu ești a mea!