Intr-adevar,
am atâtea posibilități de-a păși
câte ramificații au străzile orașului,
cum o picătură se prelinge pe geamul aburit
în deznădejdea plutitoare. Știu,
nu se poate învăța viața fără tine
ca și cum aș fi plecat eu, când ai plecat tu,
ilogic, a plecat un întreg,deși numai unul,
celalalt,etichetă veche, patetică,
ființând incontra vântului,cum un copac,
cum o umbră fără obiect,
atracția ciudată a orașului cu muțenia-i obișnuită.

Încă mai bate o inimă prin fereastra respirată
dinspre acoperișuri înspre partea cosmică
a brațului îndoit împrejurul unui gât,
fiind că-l iubește ea, firesc, natural
ca o palmă lipită de pământ.

Atât de departe, femeie a mea.
Atât de aproape imi sunt eu, asternut pe spate
si parcă sălbăticit în ochi.