Nu creez, recombin și reiterez ritualic
moartele albii de gânduri arhetipale,
slăvesc postmoderna intertextualitate,
în mod actualmente cuviincios,
dau dare de samă și mondenității,
și resturilor mele de orgoliu creativ,
mă droghez cu iluzia realismului
pentru a evita greutatea trupului mort
al întrebării ce ne copleșește pe rând,
odată cu alunecarea
în vârsta propriilor resorturi motivaționale:
"Și totuși, tu ce-ai adus?"
- vocea conștiinței (probabil tot arhetipale)
drogate și neînțelegătoare.
În tinerețe, mai muream un pic
cu fiecare concesie
pe care lumea o făcea drogului,
pe care eu o făceam lumii.
Acum...scriu. Ca lumea.

7 februarie 2006