Dimineață de fluturi: ce caldă răsare deodată speranța!
Este mult căutată, dar încorsetată de invizibile zale
precum acelea ce seamănă
cu sclipirile solzilor de aligatori în flăcări
din ascunsele mlaștini clocotitoare
ale nimicului nepieritor,
iar alături viața decurge normal
târâtă de lanțul destinului.
Neșansa păruse că pleacă,
dar iată din nou se-ntoarce
travestită-n scafandru sanguin
pentru-a plonja orbește în mierea iubirii.
Anii mei călătoresc vertical
călcând peste cioburi și ghimpi.
Ei poartă-n spinare tot plânsetul vostru
răsturnând gondolele pline cu flori și chitare
iar acestea pluti-vor peste adâncuri pustii
care-și mută naufragiul în apele stelelor.
Toate devin un văl albăstrui
a cărui creastă este-un nou răsărit
la fel ca un cântec nebun ce se frământă-n flori
solfegiind psalmodieri psihedelice
sau poate un lid romantic.
Același fior nesfârșit le-ncunună
până sfârșesc cu un alt cântec ciudat
în care se-ascund tonicele licăriri
de licurici subacvatici.
Adâncul fără de fund al iubirii
zboară din inimă-n inimă
până la polii magnetici ai lunii,
după care din nou se naște din gol
un nimic pedepsitor și pustiu
nevăzut altora decât de susurul izvoarelor ochiului
iar eu trebuia să mă spăl în apele lui
închipuindu-le ca un iureș de fericire,
ca o lansare într-un cosmos hedonic căci totdeauna
pe muchia existențelor ard dorințele dezmierdărilor
și foamea endemică de săruturi aprinse
care la urma urmelor toate-s blocate
într-un roșu semn de întrebare.
Înveșmântat în zăpezi vârful aisbergului din suflet
traversează un vulcan submarin de dureri
iar libra își frânge brațele
dezechilibrându-și talerele goale.
Ozonul fuge din ceruri,
deșertul din noi grăiește-n deșert;
tot ce din pulberi alegi pulberi devine.
Anii rânduiți de cunoaștere
se deșiră ca mărgelele smulse
de furi de la gâtul fecioarelor.
Din partea dimpotrivă
se arată amenințător Marea Umbră
și groaza mare pune stăpânire pe statuia Nemuririi
blestemată să ajungă
stropită cu lacrimi, noroi și sânge-mpietrit.