Hai, bătrâne, să fumăm o țigară.

Cât să fie de când am murit? Un an? Doi? Poate câteva
secole?
Când am rămas ultima dată fără țigări?
Parcă te fugărea Securitatea cu radiografia-n dinți, să-ți arate plămânii,
tu le scuipai cariile ’tu-vă muma’-n surcele de idioți,
târâiai piciorul tău șchiop prin beciurile întunecate de unde urlau
unii care se mai credeau vii,
alții care se știau morți,
urlai și tu – fumez, bă! – urlai ca să alungi șobolanii;

te-am iubit cu tot cu frica de șobolani;

tata era securist; te-am iubit de când ți’a adus sângele-acasă
pe mâneca hainei;

nu mai știu cât să fie de când am murit...

La teve te-am văzut in pulover pe gât. Nu fumai:
era ReVoLuÞiE.
Vorbeai răspicat despre libertatea
de
a
nu
mai
fuma,

mi-am aprins un Kent pentru că și la mine era libertate,

tata făcea campanie electorală cot la cot cu cei pe care i-a schingiuit,
păstrase în pivniță o grămadă de radiografii,
făcea troc – un plămân, zece voturi, ai plusat, ți’a mai dat și’o friptură de șobolan;

te’a iubit tata