In fiecare zi
își tăia o halcă din el
punând-o pe masa trecătorilor.
Masă din lemn de stejar, geluită
pe care, lângă urme de sânge,
fărâme de dinți, ecouri de sticle golite
pâna la fund, tipsii murdare și plânse,
trona -stupid până la urmă-
o bucată din el.În fiecare zi alta!
Sus, jos, la dreapta, la stânga.

Luni la rând cerșetorii au ascultat cu nesaț
vivisecția cromatică sub mirosul
proaspăt al magnoliilor înflorite.
Era primăvară și el
Își târa pedant carnea roșie,
mustind de culoare
prin zvâcnetul vântului,
prin bodegile mascate de întâmplări.
Se târa cu pieptul deschis,
cu căngile oaselor
ca un tablou neterminat, sub
gheața lacului pe care
trecătorii patinau:
Sus, jos, la dreapta, la stânga,
Sus, jos, la dreapta, la stânga.

Atunci l-am ucis!
Dumnezeu să-i odihnească mirosul
proaspăt de magnolii înflorite.
Atunci l-am ucis!
Sus, jos, la dreapta, la stânga,
Sus, jos, la dreapta, la stânga.

Nu mai rămăsese din el
-oricum- decât privirea.
Neagră sau roșie, sclipind sălbatică
și subțire, ca un trandafir de Siam.
Privirea aruncată de trecătorii
oripilați la vederea
unei mese din lemn de stejar geluit
pe care foșgăiau viermi imitând
parfumul magnoliilor înflorite:
Sus, jos, la dreapta, la stânga.