agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-08-28 | |
Dirijabilul
Am început să cresc în apartament un dirijabil din mușchi cu nacelă din oase legate-ntre ele cu oțel de Kiruna, Suedia Îl încarc cu gaze nobile îl fac să se aprindă să îi pocnească odgoanele ce-l țin în dreptul ferestrei. Dirijabilul? – tresare ca un om adormit pufăie și scârțâie dă să zică ceva cică ar vrea să zboare. Acum, l-am dus mai departe de bloc îl agăț de un salcâm și continui să-l cresc să-l umplu cu sânge de mlaștină îndes în el furaje la fermentat din care emană gaze vii – ele sunt cele ce-mi adulmecă dirijabilul și-l fac să tragă de salcâm să-l îndoaie ca și cum ar începe un viscol Năbădăios dirijabil! Îi pun o piesă cu Antoine Dufour dar dirijabilul meu e de nestrunit. Uite-l că aprinde farurile de zici că-i o casă din lemn iluminată a giorno cu becuri extrase din crizanteme albe ce-l pardosesc până spre motoare Elicele-i cresc din lăcuste gigantice și din acvarii pline de pești prin el curg zefiruri și aburi verzui iar aerul alb, dospind de tăuni, adus din inima stufului, l-am pus în cabina pilotului drept busolă Na! Dirijabilul meu a învățat să mănânce văzduh răcoros cablul cu care-l țineam de salcâm s-a făcut de-acum arteră ce pulsează cu copacul odată în prelungirea pământului de sub oraș – pe aici, dirijabilul extrage viermi amestecați cu ploi, cu cadavre, cu rădăcini. Și crește și crește – își face cabluri electrice din firul de telefon își naște compresoare din iarbă, se uită la mine se umflă peste bloc, agață câteva antene pe alea le crește la prova, adulmecă de acum cartierul și face o probă de motor: ohoo – ce mai gaze curate emite, de zici că-i un mort reciclabil, hybrid, climate-like. E mare, e mare – e cât un lanț muntos de acum dirijabilul meu, lăbărțându-se peste oraș fragil ținut să nu fugă de artera legată de salcâm. Vântul nici nu mai bate peste clădiri Stelele nici că se mai văd și mai trece o zi și mai trece și-o noapte. iar eu îi mai pun o piesă cu Antoine Dufour. Se stârnesc tornade în corpul dirijabilului, printre mușchii lui încep să curgă râuri prin el alunecă fluvii dospind de nisetri și somni iar în ziua următoare din oasele nacelei au început să crească păduri încărcate de urși, râși, mistreți. Acum, sub artera de carne ce și-o tot crește ca să sugă pământul miroase a zăpezile ninse în interiorul lui cetină cade din dirijabil peste tot în oraș. Aruncă lumină peste câmpii, scârțâie pe deasupra clădirilor, pufăie și huruia, neștiind ce să facă, se uită la cer, dar încă nu-și ia avânt. Oceane simțim, plutitoare, cum își cresc mareele și le scad înăuntrul dirijabilului – mai lung decât un continent mai gros decât o groapă abisală. Pesemne că-n el, plutitorul și prins de salcâm circulă vapoare deja se face comerț acolo, printre rafalele de Ar18 sau de He2, pe care îl fură din reactoare atomice, din mine pierdute și aer înalt. Oh, dirijabil al meu! De la un timp, chiar soarele a-nceput să răsară și să apună în el. S-a lățit, dirijabilul meu, de zici că-i un cancer stelar umflat e și ușor precum Andromeda, iar Pământul de care stă prins prin artera groasă cât un siloz de acum începe să sugă din el din dirijabilul meu. Pământul-pământ își ia hrană, își umple continentele și oceanele cu prisosul dintre nesfârșitele palisade de carne ale dirijabilului meu. Quasari se amestecă în nacelă cu galaxii, roiuri stelare se scufundă în stuful cabinei de pilotaj, se rătăcesc în balenele ce înoată în el, se plămădesc noi comete; cât depre peștii-zburători dintre fibrele lui, ei s-au strâns în bancuri uriașe, rotitoare în jurul Big Bang-ului. Și mai trece o zi și o noapte și-o zi De acum, în dirijabil e totul nimic nu mai e în afară totul e-n el și continuă să hrănească Pământul cu firimiturile căzute din constelația carburatorului său – firimituri lansate de-a lungul arterei din cristal transparent, curată ca o catedrală. Aha! Abia acum pornește motoarele! A prins să învârtă elicele, se orientează printre semnele rătăcite în stuful cabinei caută prin zvonuri de glas, prin eclipse și paralaxe prin cânturi de vânt prin aburi de iarbă – găsește ce vrea tresare, și sforăie și-și ambalează motoarele ce nu se aud. Abia cum își începe evoluția. Zborul. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate