Eu n-o s-ating nicicând cărarea lunii către nemurire
Doar visu-mi va fugi pe-o rază să-și sărute steaua,
Din pulsul ei ardent să sorb în piept fiori de’ntinerire
Și n-oi simți pe tâmple reci cum cerne timpul neaua.


N-am vrut să fiu stingher și calm în candida chilie
Ci-am pătimit să-mi zboare dorul liber spre himere
Și chiar de vicii am gustat căzând în efemeră reverie,
Tot nu regret c-am șters păcatul prin aprigă durere.

E trist să fii un fruct nepângărit uscându-se în soare
Și apoi să cazi în colb știind că nimeni nu te-atinse
Dar te-ai gândit cum ar fi fost să-ți dai dulceața oare
Unor priviri de foc și unor palme de femeie întinse?

....................................................

Pustnic cu ochi senini citești înțelepciunea lumii
Și-ai stins cu liniștea din cuget plăcerile trupești
Fără să știi cum e-un sărut în barcă-n raza lunii
Pe lacu-n care te zăreai sub cer ......și nu ești.