Odată cineva m-a întrebat:
"Daca Satan vreodată se va fi încarnat
Într-o matrice omenească de oase și pământ
Tu reuși-vei în a-l iubi
Așa cum doar o femeie poate să dorească un bărbat?
Și, oare, tu-l vei mai preaslăvi
Așa cum, astăzi, iar l-ai evocat?"

"Firește, eu răspunsei fără să evit,
Căci dragostea nu-mi este doar un mit,
Ea mi-e concretă precum betonul pe care îl privești
Și este pură asemeni cerului ce îl zărești
Cu greu, acoperit de atâția nori
Ai unei credințe ce-ți provoacă doar fiori!"

"Dar, drace, tu ești, totuși, un bărbat,
O astfel de iubire n-ar fi un păcat?"
"Păcat ar fi să-mi neglijez simțirea și să-mi irosesc iubirea
Pentru persoane pe care nu le-aș putea nicicum dori
Și pe care doar, cinic, le-aș putea amăgi,
Iar gândindu-mă serios la posibilitatea,
De a-mi perverti simțirea și a-mi schimba personalitatea,
Eu, sincer, aș prefera pe el sa îl împart cu myriade de femei
Decât să urmez cursul societății care-mi spune ce să fac
Riscând să-mi compromită fericirea prin falși zei
Si impunându-mi sentimente imune oricărui trac!" (psihologic)

"Bine", mi s-a replicat în consecință,
"Tu nu ai, oare, trebuință
De o femeie care sa te ajute-n viață
Și care să te facă să te simți un om
Asemeni tuturor din stirpea bărbătească?"

"Eu cred ca nu, femeia este valoroasă",
Raspuns-am celei ce era deja nervoasă,
"Dar nu mă atrage pe cât ar putea s-o facă un barbat,
E vina firii, nu a ta, a voastră,
Iar dragostea nu-i ceva ușor de simulat!"

"Și fiind de-o concepție străină de acest pământ în care locuiești
Pe semne c-ai prefera pe unul în care credința ți-o găsești?"
"Cu atât mai bine, draga mea, este o situație, totuși, ideală
Căci Majestatea Infernală,
Chiar dacă un avatar ea și-ar alege în lumea ce-l respinge,
Probabil că-n afara pasiunilor carnale s-ar situa
Deoarece mi-e greu să cred că un înger care încă plânge
dupa căderea lui din Rai
În mlaștinile desfrâului avid s-ar consola!

Atunci ar fi un exemplu pe care să nu-l dai
Și ar fi la fel de criticabil precum unii sfinți creștini
Care și-au descoperit "harul" pentru zeul din bătrâni

După o viață întreagă "petrecută" în concupiscență
Și care ajuns-au, se pare, la demență,
Sleiți de viciile golite de ultimul lor sens,
Scârbiți de fapte vidate de orice moralitate,
Lipsiți fiind de orice integritate
Decis-au ca drumul ce și l-au ales
Era teribil de anomic și privat de perspectivă
Și atunci au apelat la o alternativă
Opusă întru totul celei practicate
Dintr-un greșit acces de echitate!

Deci, cum spuneam, viața-mi, toată, lui Satan i-aș da-o,
Dar mie-mi pare de-a dreptul imposibil
Ca o ființă care-i deasupra lumii îmbibate în penibil
Ar putea să-și facă sieși un deserviciu atâta de teribil
Încât să adopte o formă ce n-ar putea decât păta
O esență ce este mai presus decat firea mea, a ta!"

"Însă problema rămâne cam ciudată",
Îmi spuse fata clar contrariată,
"De vreme ce sufletul tu ți l-ai vândut
Îmi pare cam de necrezut
Ca tu,în cazul chiar de mine închipuit,
Să fii a lui Satan încă din viață dăruit?"

"Este o problemă de-a dreptul doctrinară
Și care ține de concepția personală
Căci fiecare din cei ce crezul mi-l împărtășesc
Sunt liberi în viața pe care ei singuri și-o clădesc,
Dar vreau să spun că iubirea materială
Nu-mi poate afecta concepția intelectuală,
Iar satanismul nu rezida-n pasiunea firii,
Ci este o concluzie a gândirii!"