când se liniștesc lucrurile
nu-mi rămâne decât să privesc în gol și să
le iau așa cum sunt; nu se pot întâmpla în aceeași zi
prea multe. trebuie să-mi ofer un răgaz după
ce mi-am impus acest sentiment de culpă
un lucru mizerabil pe care-l fac mă ține cu venele încordate
aud într-o zonă apropiată un gâfâit întrerupt
altădată era confuzie, nu o luciditate caldă, apoi
cel care gâfâie pleacă. îmi place să rămân singur
într-o cameră goală

doar obiectele le pot analiza la rece, nu știu de ce
îmi zâmbește lumea exact când sunt crispat, când nimic
nu merge cum trebuie. spațiul pe care nu-l ocupă nimeni
între mine și gravitatea gesturilor
se multiplică de parcă eu aș
încerca să văd mai de-aproape
toți porii unui străin

apropierea e din piele, repulsia e din carne
numai oamenii blânzi îi văd îmbrăcați în haine de casă
spală vase și spun cuvinte frumoase
deși au ceva funerar în albul ochilor, o idee le tulbură
privirea sau așa-mi închipui eu că văd
pe placa metalică
a stărilor bizare, chiar mai indiferente decât răutatea
care scrâșnește când îmi mișc mușchii feței

și-mi spun că e vorba de amplitudine. ar trebui să am un cor
lucrurile pe care mi le spun mai mulți oameni deodată
le pricep mai bine. nu s-a întâmplat nimic azi
poate prezențele nu sunt semne de viață dintr-un plan interior