Tatiana
era o mamă bună.
Zâmbetul ei mi-a îndeplinit dorința
de a zbura deasupra păsărilor
și, liberă în înaltul cerului,
să renasc,
să renască,
să renaștem.
Ca o termită în căutare de partener
m-a ridicat în văzduh
cu o aripă de unică folosință
și am auzit parcă atât de aproape
pentru câteva clipe
cântecul mierlelor de apă
ce s-au retras retras
tot mai adânc în pădurile Carpaților,
brotăceii și maimuțele lui Liszt...
în depărtare, se auzea ferma.

Tatiana
m-a crescut din fașa
omului matur
în căutarea fără sfârșit
a zilei de mâine.
Mi-am dat demisia.
Și-a dat demisia.
Ne-am dat demisia.
Suntem copii iară.

Ca într-un marsupiu telepatic
în fața unei ferestre bidimensionale
m-a ținut,
am ținut-o,
ne-am ținut.

Tatiana
îmi este și astăzi
mamă, fiică, soră.