Mă imaginez fragilă într-o lume cu mulți dumnezei.
N-am prea multe cunoștințe despre fragilitate. Like China in your hand spune cântecul
și îi dau dreptate, deși n-am ținut niciodată China in my hand. Doar îl cred pe cuvânt.
Mi-e mai simplu să cred cuvântul cântecului.
Un fluture e fragil. Dacă-l prinzi de aripi, i se ia puful și moare. Nu știu dacă are puf. Știu că moare și e suficient.
La fel se întâmplă dacă-i rupi mijlocul în două. Devine grețos. O fragilitate grețoasă.
Puiul este fragil. Puiul de drac și puiul de om. Mi-e teamă de neputința lor de a se apăra.
Fragilitatea
e singura armă.
Cred tot mai mult că în ultima vreme nu mai știe să funcționeze.
S-a stricat de la sine, ca un ceas vechi.

Mai e Norocel. E fragil pentru că n-are o labă și înoată ca un pisic șchiop. În plus,
e și foarte mic. Norocel e verde închis, e țestoasă,
îl iubesc și de aici se trage și fragilitatea lui.

Încerc să-mi închipui cum ar fi dacă mi s-ar măcina oasele. În fața unui perete,
trupul meu este și el fragil.
Totuși nu m-am temut că ar putea cădea peste mine
pereții, zidurile, blocurile-turn care m-au văzut crescând.
M-am temut de moarte și nici ea n-a căzut peste mine. Moartea nu e fragilă.
E un concept, o realitate și încă ceva. Tocmai ceva-ul acela mă sperie.

Îmi imaginez dumnezeii adunați la un loc. Doar al meu și al tău n-ar fi mare lucru,
dar pământul n-a început cu al meu și al tău.
Mai sunt câțiva cărora le place gustul de sânge. Pe aceia nu-i cunosc și nu mă interesează.
Îi văd uneori la televizor. Ei spun că sunt oameni, eu știu că sunt.
Prefer să-i cred dumnezei, dar asta numai la mine în minte.

La mine în minte eu sunt puternică și tu ești fragil. Apoi scriu
pentru că și eu vreau să fiu fragilă.

Închid ochii. Nu mă pot gândi la nimic.

Dintr-o dată realizez că nu există fragilitate.

Doar zgomotul surd al unei percepții dezordonate,
izbindu-se haotic de nelămuririle ei.