Rațiuni debusolate explodează iarbă,
Doar firul de păr pe mâini,de spaimă ridicat
Mai ține loc de ac de busolă.
În noi ca în chilie mucegăiește-un leat,
Prin spuma de la gura noastră Dumnezeu trece-ntr-o iolă.
Urlă căi lactee sus,de se-aude până-n urdă,
Drumurile merse sunt vinete ca limbile de morți,
Crisparea noastră e atât de surdă
Că azi-ul din ridurile noastre-și face bolți.
În care parte s-o apuci? Frunza din pom cade cu hartă,
Hartă în care și reperele se mută,
Străzile se trag în șerpi,crește păr pe cer în jos
Cum i-ar crește chiar pe spate la maimuța cea mai slută,
Fugi în stânga, fugi în dreapta, fugi doar fugi,
N-ai direcție nici cât un vânt
Să mai cazi de pe picioare,
Degeaba-i balustradă ridul din cuvânt,
El nu te mai ține, parc-o moleșeală
-ți răsucește negii ca pe un zăvor,
Ca dup-o malignă expulzie fetală,
Se limpezește mâlul din sudoarea ta de muritor.
În sudoarea ta se fac și perle mari
Cât poamele uitate în creștere, de sine,
Într-un dans apocaliptic, legându-și mânecile
Cămășilor de forță polii se prind și li-i bine.
Direcția aproape nu există
Ca într-un spațiu supt și tridimensional,
Barjele ne ancorează în batistă
Cu ancora înfiptă în regnul vegetal.
Încalță gropile în fuga ta, copile
Altminteri chiar și cașul de la gura ta
E luat din cel al căilor lactee
Prin care hoinărim spre-a exista.
Luceferii murați stau în borcane
Prin cămările vremelniciei seci,
Destinul e-o cămașă care pute,
-n sudoarea ei ți-e dat să te îneci.
Ca și cum cărbunele de pictor
Cu care mâzgălește pe hârtii s-ar sparge
Și din el scoica Venerii-ar ieși,
Tot așa și părul lui Noe, însămânțat pe arce
Din partea fluturării busolă-ar putea fi.
Miroase-a saturație de puncte-n orice parte,
De bulimii de linii șalele ne dor,
Șerpii se torc pe fusul vizuinii
Și năpârlirea lor e cel mai amplu cor.
În hărmălaia de direcții tot dispare,
Păsările-și ies din minți și mor,
Socrate chiar, atât de-n fugă-și bea cucuta
Încât Meletos: moartea e-un pasager decor
Va spune chicotind și înjurând,
Direcția se scaldă în plecăciunea noastră,
De-atâtea mușcături de măr nu ne-auzim
Chiar de-am urla. Și bolta e albastră
De-atâtea vânătăi făcute între noi,
Þânci mizerabili, bube puturoase,
Eu pe Giordano Bruno în piață l-am surprins
Cu o brichetă-n mână, i-am zis să nu se lase
Nici de-ar crăpa, să își dea singur foc,
Netrebnicii nici vreme n-au de ruguri,
Ne scufundăm după coralii scuipatului,
De acri, umbra noastră face struguri.
Picioarele nu mai dialoghează-n veci,
Dă stângu-n dreptul ca un retardat,
Sub unghiile lor pute pământul
În care stăm închiși deși n-am decedat.
De ce să mai încep cu-alte-amănunte,
Mirarea se-amputează și fuge-n tomberon.
Ce moarte micită zace în munte?
Ce câini murdari ne scurmă în fiece atom?
Mizerie prea mare,chiar sfinții patriarhi
Cu tomberonu-n cap, în loc de mitră
Se-nchină unui Dumnezeu naiv
Ce plânge și sughite și se-agită.
Firul de păr ce pe mâini se ridică
De spaima ăstui secol de mari dinți
E acul busolei. Groaznic. Băncile emit
Doar câte treizeci de arginți,
E inutil să bată-n plus câțiva,
Ãștia ajung pentru așa nevoi,
Dar mă-ngrozesc când văd pe undeva
Se unge, Ioane, viitorul cu puroi
Și intră-n noi, azil politic cere-n bube
Și mierea stă deoparte râzând ca un neghiob,
Glonțul e spermatozoidul lumii noastre
El face copilul stăpân sau poate rob.
Cădem în cap de pe un fir de praf,
Lume pierdută, călătoare-n hazna,
Din cele șapte piei ce le-ai avut mata
Zece sunt genți ce fură din tine cu-o mare Oca.
Mă minunez, totuși, și urlu ca un prost
De se tulbură mierea și-și iese din matcă,
Ea dulce niciodată nu a fost,
În veacul douășunu am aflat că
Albinele după ce-o fac, se duc
Și mor, ea toată, groaza, le termină,
În pipota unui cocoș năluc
Stă dimineața scobind într-o măslină,
Chiar din antichitate până-acum
Copaci, simbolul vieții,dau cozi pentru lopeți,
Așa că nu se știe încotro-i un drum,
Nici săgetații nu știu de und’ le vin săgeți.
Se descompune lumea în mii de embrioni,
Apostoli ai morții și-ai vieții de bazar,
Când lumea-i un ghiveci de plasturi și daimoni
Coatele noastre sunt colțuri de zar.
Dar ce să fac, să facem, când lira nu ajută
Nici măcar ca pieptene, pe cineva,
Iau coardele ei și-mi fac gura cusută
Și urlu-apoi în drum cât oi putea
Până când, poate, oi exploda în mine
Și m-oi împrăștia în mii de părți.
Din cărni, ficați s-or face iar planete
Nedepistabile pe nici un fel de hărți
Și nimeni nu va ști ce am fost eu
Înainte ca moartea să mi se adape,
Când a înnebunit lumina cea dintâi
Pășind pe dezmăț ca pe ape.


Darie Ducan, 2007