am căutat cât am căutat…
că așa m-am născut eu
să întreb în toate părțile

întîi am început cu cele de lângă mine
află că asta nu e o treabă filosofică
te trântești în șanțul năpădit de buruieni
te-ntinzi după un fir de iarbă
și începi a-l răsuci între degete
tocmai îți amintești de carnea
rămasă printre dinți
dar nu
firul nu este pentru asta
alegi să-l răsucești mai departe
îl ridici în dreptul ochilor
cu privirea încremenită pe titirezeala aia fără rost
și uiți de șanț
și de dinți
uiți și de firul verde
rămâne numai mișcarea în fața ta
rotundă precum roata care a scăpat de la căruță
până în satul vecin

apoi te ridici din șanț
de la firul ierbii vedeai lucrurile prea de jos
te ridici pe un gard
apoi mai sus
niciodată nu este însă prea sus
dar gândul tău este
de aici invidiezi soarele pentru mersul lui veșnic calm
stelele pentru răbdarea lor matusalemică
o clipă îți trece prin minte
că vor rămâne mereu după tine
să acopere gropile de sub ele
dar la câte stele ne cad pereche în oase
vei afla până la urmă că și ele se vor sparge
într-o zi de toartele mai tari

acum rămânea cerul
în privința lui
chiar nu mai eram sigur de nimic
eu îl priveam
el se holba la mine
cât țineau zilele
nopțile
și atât
nu se urca nimeni
nu cobora nimeni

deja puneam prea multe întrebări
oamenii mă ocoleau
nici treaba nu îmi mai ieșea ca lumea
prea multe înălțimi
topeau ființele din jurul meu

a trebuit să mă întorc la iarbă
mi-am amintit de dinții încărcați de mâncărimi
și m-am hotărât
am devenit inventatorul primei scobitori din istorie
și chiar am început să prosper în afaceri
prietenii mă apreciau din nou
familia a revenit acasă

câteodată însă
căutându-mi locul dintre limbă și cerul gurii
ridic minusculul instrument în dreptul ochilor
și privindu-l atent
îl înfig direct în stele
fără să mă mai ridic pe vîrfuri

acu nici steaua mea și nici scobitorile nu mai sunt
am dubii doar în privința cerului
chiar nu știu de a urcat sau a coborât careva
din identitatea lui

chiar nu știu