se face seară întunericul crește puhav precum un edem
și iată nu mai știm ce să facem cu noi
ni se împleticesc orele mâinile ne devin prelungiri inutile
le târâm dupa noi istoviți –
fâșii oarbe de carne și sânge
pipăind după zboruri.

*
Bogdan avea treisprezece ani de când se știa din mâinile lui
creșteau periodic
tuburi lungi de perfuzii
ca niște vene imperfecte de înger
ca niște liane
să te legeni de ele cu picioarele-n gol
cu picioarele-n gol
țipând încet de frică încet să nu te audă
nimeni
nimeni
nimeni
încă două flacoane și astăzi ajunge spunea alb asistenta cea albă
doar două
Bogdan sorbea urma de soare din geam
își umezea buzele găsea mereu același gust de frunză uscată
și îmi povestea că la vară va merge-n Italia
va înota în Mediterana îi va fi cald și albastru
va aduna scoici le va ține mult la ureche
și firește își va pune o dorință
despre care nu va vorbi nimănui
închidea ochii
apoi adormea
cu palmele deschise spre cer.

*
mâinile bunei
mâinile bunei –
cum luminau ele cuminți
peste cruce

*
curăț cartofi și zâmbesc dacă m-aș tăia la un deget
ar curge tăcere
dacă mi-aș tăia pielea mai sus de încheietură
ai curge tu
dacă aș înfige cuțitul adânc s-ar închega aici toate nopțile
în care n-am mai îndrăznit să iubesc
mă dor mâinile
ca niște gingii din care acum dau să iasă
dinți numai buni de sfărâmat timpul.

*
se face noapte se face noapte
se face noapte
și mâinile noastre ne strigă desperecheate
în somn.