Zeu

Ai sădit lumina în ochii zărilor,
Ai săpat veșnic la rădăcina lunii,
Curgând, rugând, visând amarul
Ce se revarsă acolo și te-neacă aici.

Ai vrea să parcurgi calea ce nu se mai întoarce,
Și să te-afunzi în cerul păsărilor moarte,
Sau să zbori cu sete din sinele tău astmatic
Și să nu te-ngropi mereu, sub semnul întrebării.

Dar știi că nu ești dincolo de suflul ăstei lumi,
Și știi că disperarea-ți e rodul cărnii flasce,
De-ai putea să spargi oglinda ce te-acoperă
Și să cobori alene în seva plămădirii.

Zaci undeva între rugă și mirare,
Te apleci umil în fața poftelor,
Þi-ai zdrelit genunchii de-atâta umilință.
Și totuși, ești eu, ești tu, ești ze...?