E lung şi îngust
Drumul eternului ce mă apasă.
Am casă, am masă?
Cine sunt eu?
Suspin mai mereu.
În gît îmî rămîne amar
Al omorului gust.
Să mor?
Dar pe unde voi merge atunci?
Acum ştiu precis
Că merg printr-o lume
De nescrise porunci.
Nu-nşela, nu minți, nu ucide...
Sunt doar prerogative
Pentru ce ce nu-s cu noi, pe pămînt,
Ce îi purtăm în gînd,
Ce sunt nişte sfinți.
Dar ce să faci
Cînd ai nişte dinți,
Ce, ca-n zicală,
Îți sunt mai aproape
Ca sfinții părinți.
Şi-atunci tot să-ncerci să nu minți?
Lumea-i distrusă,
Iar eternul ce mă apasă
Aici va rămîne – pe umărul meu,
Şi la mine în casă,
Mă va veghea mereu.
Şi timpul se scurge,
Iar gîndul se duce,
Şi viața nu moare,
Dar clipa mă doare...