O lume vagă, monotonă și plină de abis
Când străbăteam adesea drumul din tainicul meu vis,
Mă apăsa pe gânduri rare, pe mâini, pe ochii triști
Și nu știam atunci defel, de ești ori de exiști!

Am învățat mereu să caut deșerturi prea pustii,
Speranțe aspre, atingeri reci în morții dintre vii,
Din flori albastre am învățat privirea să-ntâlnesc,
Să uit, să plâng am învățat, trăire să trăiesc!

Te căutam de mii de ani și mii de ani te-aș căuta,
Sculptând speranțe peste nopți în vise te-aș purta,
Pe un tărâm nemuritor cu flori și apă vie,
De vei veni, și știu că vii, așa va fi să fie!

Și ai venit! Ș-am înțeles o lume fără rost!
Privind în urma mea știam că timpul ce a fost,
Zăcea uitat, închis, pierdut în pagini vechi de cărți.
Atinsul lui era acum, destin uitat de sorți!