agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-13 | |
CASA ARGINTARULUI
"A trăi este egal cu a te resemna" Albert Camus Iată cum stau, acum, după ușă, bunul nostru unchi, buna noastră mătușă; iată un ochi ca un semn de-ntrebare ne privește cu-aceeași istovită răbdare; în podele ascunsă, o voce trufașă ne-aduce aminte de-ntoarcerea lașă; urechea zidită în rotundul perete ascultă tăcerea acestor regrete și iata-n argintul din această odaie o carte de versuri și-o haină de ploaie. 1974 somn pieziș Și vine noaptea. Ochiul se închide ca fluturele-n ciudate crisalide, se-ntoarce-n sine ca un făt în pântec, ca murmurul dintr-un ciudat descântec. Și nici nu știu dac-am trecut de prag, așa cum plec din larg către mai larg. Același mă dezleagă și mă ține un prizonier al ființelor din mine. Și nedormit alerg dintr-unu-ntr-altul, eu și adâncul, tot eu și înaltul. Cuprind astfel prin toate depărtarea în vreme ce pătrund în arătarea acelui gol ce este negândit, nicicând de mâna omenească pipăit. Mă reazăm ca-n toiag de-un fir de iarbă prins în răgazul care-o să mă soarbă. Iar toate astea, știu, le face dânsul El, nerostitul, gândul nepătrunsul, în suspendata clipă, nemișcata bătaie de aripă-a nopții,-angelicata. 2002 calea robilor Există un drum care poartă un nume și mai există un nume care poartă un drum: aceasta este calea robilor. Și totuși, se pare, că oricare din noi, o povară în suflete ducem. Când poetul e mort, când poetul e mort, nici-o floare nu-nflorește și nici vreun tramvai să alerge cumva prin orașul acesta de-aici. Când i-au atârnat de gâtlej un fular, ca o vită mânată spre moarte, a-nceput să recite pe șoptite și rar de ziceai că recită din carte. "Palavre, minciuni, baliverne" șopteau precupețele-n piață. Pleoapele nopții eterne cădeau peste el ca o ceață. Și doar lemnăria prin care gâtuit fu poetul șoptește: "Privește-l și poate îți pare că moartea prin el te privește!" Când poetul e mort, când poetul e mort, nici-o floare nu-nflorește și nici vreun tramvai să alerge cumva prin orașul acesta de-aici. Există un drum care poartă un nume și mai există un nume care poartă un drum: aceasta este calea robilor. Și totuși se pare, că oricare din noi, o povară în suflete ducem. 1977 păstrătorul de orologii Tulburător metal turnat în ore ne numără dogmatic și tăcut; bătaia calmă, pendulară ne îndeamnă să ne iubim din ce în ce mai mult. E-n liniștea bătăilor un sunet trecut prin sânge, strecurat prin lapte: bătrânul păstrător de orologii ne-amintește cât sîntem de aproape, de departe. 1978 zi de decembrie Și am să mor într-o zi de decembrie sfârtecat de interminabilul zbor, și am să mor într-o zi de decembrie cu un somn atârnat la picior. Pământul acesta de-o vreme mângâiat cu palma n-a fost, mirarea zăpezii cum cerne un decembrie tandru și gros. Ochiul drept mai atârnă o clipă de imaginea falsului rid. Implantată-ntr-o frântă aripă carnea uitării e vid. Dar am să mor într-o zi de decembrie sfârtecat printre scame solare, dar am să mor într-o zi de decembrie cu un somn atârnat la picioare. 1971 dansul roșu Prieteni, se pare, vor veni peste noi, ucigătoare în suflet, șoaptele vechiÎ afla-ne-vor poate și singuri și goi, așa cum vor curge, ca mierea prelinsă-n urechi. Uciși vom afla de o vreme sînt unchii și veacul cel vechi că e mort vom afla și poate-nc-o dată înflori-vor genunchii căutând în pământuri să găsească ceva. Ne vor vinde în piață și scoși la mezat vom ucide în noi poezia: tot noi vânătorul, tot noi și vânat, îngrășând cu cuvinte hârtia. Vom rămâne doar goale, umblătoare armuri, lipsite de sânge, de carne, de os, fiind cum n-am fost: nici puri, nici impuri și timpul umbla-va dintr-o dată pe dos. Dar dansul cel roșu, freneticul dans, dansat de poeții acestui pământ purta-ne-va încă în același balans dansat de la-ntâiul, rostitul Cuvânt; dar dansul cel roșu, dar dansul cel viu, pierduți în uitare cumva de vom fi, aminti-va Luminei, oricât de târziu, că morți dacă sântem, noi tot sântem vii. 1982 scrisoare dintr-o tranșee planetară Zborul era perfect, egal, tăcut. Morții-n tranșee mâncau lut, gândul ne flutura hai-hui peste planeta nimănui. Gândul când doarme, când petrece glasul de piatră și e rece aici, în timpul din pământ. Trupul tău miere e și vânt. La colțuri viața vinde flori, se moare des de două ori. Eu mă desfac, tu te desfoi, stelele trec adânc prin noi, prietenii se duc, se-ntorc, porcul mai este încă porc. Fiarele flămânzesc în miei, strada miroase tot a tei, dragostea stă în aprozar, o întâmplare e un zar, ceasul se pierde printre maci, eu mă desfoi, tu te desfaci, în gură-mi crește câte-un cuc, nopțile plâng și-apoi se duc, domnul cel negru este mort, doamna cea blondă e de tot, glontele alb e glonte gri, eu mă desfac, tu nu mai vii, frigul adoarme-n câte-un lemn, eu sunt, tu ești, noi nu sântem; soldații mor, soldații-s morți, unii sânt ei, alții sânt toți, unii sânt tot, alții nimic, pământul este curb și mic. Din ochi îmi curge un poem, eu sunt, tu ești, noi nu sântem, între noi doi mai e un geam: eu sunt, tu ești, noi nu eram, între noi doi mai e un gând, ceasul ofta suav trecând, clipa în clipă se făcea, era un timp și nu era. 1978 ale iacta est Să-i dăm lui Cezar totul din ce se dă lui Cezar: treizeci de-arginți, coroana de spini și-ngăduința ce-a îndulcit oțetul și rubiconul zar, urcușurile Golgotei, speranța și căința. Din ceasurile noastre, un ceas să-i dăm măcar, năframa Veronicăi să-i șteargă fața tristă, căci Cezar este dânsul chiar marele Cezar și Cezar, din păcate, de fapt nici nu există. 1982 fuga din argos Ca un cuvânt ce singur cântă, umblam mereu spre alte zări. În jurul nostru sta adâncă o mare singură-ntre mări. Și plictisiți prea mult cu truda, unei dorinți străine nouă, făceam din îndoială ruga sfărmării mărilor în două. În urmă argosa rămasă, când iată, Iason ne deschise, cu-n gest rotund această casă a argintarului de vise. Intram tăcuți, ca-n templu doară, printre odăi nesfârșitoare în care somnul te-mpresoară cu-adâncă liniște și-n care, prinsă în ocolita matcă, freamătul tâmplei se-nspăimântă de zbaterea ce poartă parcă Logosul care singur cântă. 1974 cornul de fildeș graficianului George Pătru Folosind aceeași culoare vom umple tot golul lăsat în mare la pupă și-astfel vom ști când va fi să se-ntâmple ca gândul de gând să se rupă. Plecați într-un trup nesupus, de dorința faptei viteze mânați, nu am vrut să avem și vreme de spus cuvinte ce-adesea la alții împarți. Ci Iason, cu-aceeași rotundă mișcare, pleoapa căzută, de vise goleșteÎ sunt singurul paznic odăii în care pereții-mi vorbesc prin gură de pește. Vămuită fiind noaptea acestei odihne, mă ferec în case de-arginturi și clipa de clipă atuncea se prinde în spațiul rotund dintre ziduri. 1974 după amiază la minos Soarele adormise pe o coastă de deal, doamna blondă, Parsiphae, se gândea la Dedal. Înlăuntru cei tineri deveniseră maci. De ce taci Ariadna, acum de ce taci? Dinspre mare, de-o vreme, sosește Tezeu. Ghemul strâmb al nevoii se desfășură greu. Taurul, marele, carele doarme sătul, îl rabdă cetatea destul. Soarele adormise pe o coastă de zi. Doamna blondă, Parsiphae, se gândea la copii. Înlăuntru cei veșnici deveniseră fum. Ariadna e abur și-i rouă de-acum. Peste mări, de o vreme, plecat e Tezeu. Ghemul sorții se rupe pentru unii mereu. Doar taurul, marele, carele în somn a vegheat, îl rabdă cetatea netulburat. 1976 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate