Meditând în umbra nopții
Luminat de raza lunii,
Stau, privind spre zări albastre
Cufundat în negre gânduri.

Simpla minte omenească
Nu poate a înțelege,
Cum un punct atât de mic
Universului precede.

Tot gândind așa săracu'
Cufundat în al lui dor,
Aștepta din cer să vină
Un răspuns fermecător.

Abia mai putea să-și țină
Deschise ale lui pleoape,
Când deodată parcă-ncepe
O furtună ca pe ape.

Din văzduhul cerului
Sprijinit într-un toiag,
Gânditor precum e vântul
Cobora încet un Mag.

Barba Lui desparte norii
Alungați de vânt pe cer,
Precum luntrea valurile
Risipite în mister.

Pletele albe ca lâna
Barba albă ca zăpada,
Iară ochii Lui albaștrii
Străluceau precum doi aștrii.

Se coboară-ncet pe iarbă
Sprijinindu-Se-n toiag,
Și-i șopti cu voce blândă
-Căutați cumva un Mag?

Iară bietul nostru om
Neștiind ce să mai creadă,
Se ridică-ncet de jos
Și mirat el îl întreabă...

-Nu cumva...
Ai vrea să-mi spui,
Că ești cel Bătrân de zile
Magul universului?

-Dacă vrei cu-adevărat
Ca să aflii un răspuns,
Nu Mă pune la-ndoială
Iată-Mă căci am ajuns!

Nici nu știi ce ai iscat
În a mea împărăție,
De când tu ai apărut
Pribegit în astă lume.

Din înaltul cerului
Din adâncul infinit,
Am venit acum la tine
Omule, cât ești de mic!