Aceleași lucruri se răscolesc,
pietre la gând se înhamă
ca niște pinguini la ghețuri în deșert,
mai văd prin sita nopții
fluturi de-o zi
- batiste pentru-o dramă -
cum inventează-n aer
dureri de pus în piept.

Liniști trecute, vechi
se-nsingurează
pe crestele noii glaciațiuni,
cirezile de vise se destramă,
pielea încă trează
soarbe căldura murindă
din ultimii cărbuni.

E timpul tău, albastro!
acoperă cu vina
de a nu ști vulcanii
înfrânți în dedesubt,
o altă eră netedă
a liniștii, deplina,
ce-ascute friguri aspre
în cântec sorb și mut.