agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-06-27 | |
Caleidoscop
Deodată am avut senzația că mă privește cineva peste umăr, când scriu. Eram eu, erai tu, studentul Mopete, cel de acum cîțiva ani, Aveai o bufniță albă pe-un umăr, frumoasa Hedwig. Erai cu tînăra Nefa, alături în pulloverul roșu, cu care pornise în pelerinaj spre Ierusalim dar v-ați oprit, amîndoi, în barul din subsolul Facultății de Litere, cu genele ei lungi și geanta ei de pînză, hippiotă, “Humanitas” . Ea era Nefa iar tu erai tu, cel care citea la cenaclu, cel care rîdea pe la cursuri, mult mai puțin adus de umeri, fără atîtea examene și fără atîtea lacrimi. Nu era curios noul venit ci numai ușor contrariat Și mi-a șoptit doar:“Trebuie să scrii un poem despre ficusul copilariei”, M-am trezit dimineața, din vis, cu acest gînd, să scriu un poem Despre ficusul cela special, care creștea într-o ladă, nu din lemn ci din PAL, Pe care-l udam, fericit că pot vedea puricii plantei patinînd, Într-o mișcare prelungă, oarecum chinuită, Încercând să ajungă până la mine, încercând să dialogheze Desenînd cu trupurile infinetezimale poeme kinetice. Dar eu eram orb crezînd că pot adăposti pentru totdeauna, În cutii goale de chibrituri, staminele florilor. (Þi-am declarat, vreodată, iubito, că obrazul tău e un desen arcimboldian, din petale de violete de Parma?) Am crescut printre zeci de ghivece cu violete de Parma, Pe atunci mama avea un deget verde și toate florile îi creșteau, Era tînără mama și ficusul s-a transformat într-un copac Să-l evoc și pe cactus, credinciosul meu prieten, căruia îi rupeam puii și îi înecam într-un borcan cu apă, Cactusul ce a înflorit într-o noapte de iarnă iar floarea uscată Am strecurat-o printre imaginile acestui poem. Eram de multe ori singur, numai Mihaela cu cățelul veneau să se joace cu mine și Bamse, ursulețul căruia îi plăcea mierea minune, și Speedy Gonzales Locuiam pe Sesame Street, la numarul 10, așteptînd o scrisoare de la miss Piggie si Gonzo. Încercam să-l imit în baie pe Kermit the frog. Aș fi vrut să-l ajut pe Coyote să prindă struțul care emitea un “bip-bip”, iar pe Bugs Bunny am început să-l înțeleg mai tîrziu, când am aflat ca viața-i parșivă. Că dincolo de țara țuguiaților sunt numai deșerturi, Și nici măcar Omul indicator nu-ți poate spune pe unde s-o apuci. L-am rugat pe băiețelul cu-n creion fermecat să-mi deseneze un zeppelin cu care să evadez, să fug cu băieții de pe “Submarinul galben”,” și nici să nu-mi pese că John Lennon a fost transformat de Yoko Ono într-o femeie, mă plimbam pe cîmpurile lor uriașe, pline de căpșuni zburătoare, până când o voce caldă, de întuneric, îmi spunea: ”Noapte bună, copii!” Erau atîția cărăbuși pe strada noastră, călcai pe trupurile lor Iar miriade de elitre zăceau, abandonate, pe caldarîm Cîinii vagabonzi spuneau povestea lui Abu-Hassan în scara unui bloc turn Unde, la etajul șapte era înrămată, fotografia unei doamne cu picioarele foarte lungi, foarte frumoase, doamna cu picioare “Adesgo” Pentru care se organizau pelerinaje cu liftul. Până tîrziu zăboveam jucând “Monopoly” și citind revista domnului Vaillant, ascultînd poveștile cîinilor. Dacă priveam prin gaura din gard în grădina casei Vecinei noastre, distinsa doamnă Ciobanu Vedeam cum gușterii dansează, neîncetate menuete ale împerecherii Îi auzeam cum șuieră, printre lăptuci și firele de păpădie. Numai păianjenii cei piciorongi aveau curajul să se aventureze pe asfalt Copii răi din bloc le retezau picioarele lungi până-n gît Toți tremurau din corpul lor caraghios, tarantule mai mici, cu brațele retezate Ne blestemau murind, tot universul se concentra în picăturile de apa În micile broboane de sudoare ce îți apar pe frunte înaintea morții În lacrimile păianjenilor martirizați, Puteam citi acest poem cu literele scrise pe dedesubt, Întoarse, răsturnate în oglindă Pictate pe hârtie albă, hai-ku-uri negre ca lumina întunericului Cerneala lor curgea, cădea pe lume, ca un fald de grea perdea, O transparentă feregea acopea tot ochiul cald, ce-n colțul paginii, Acoperit de o gerbera s-admira. Azi sunt din nou înfășurat în albele cearceafuri, Dar perna tare, ce poartă amprenta labei de pisică, Nu m-a purtat cu ani în urma-n timp, când prispa casei bătrînești Mi se părea o uriașă scenă, pe care jucam un rol absurd. Am tremurat, gol, într-un pat străin, în camera grea de miros de gutui, fără să-mi amintesc deloc copilăria. Când deschizînd un ochi, îl închideam repede la loc Când, de pe lemnul prispei, se auzeau zdupăituri, Găinile ce îmi urmau bunica, pretutindeni prin ogradă. Acum eu nu mai am nici prispă, nici bunică Și satul întreg se pregătește, azi, să moară. Departe ești copilăria mea, te ascunzi Într-o livadă de pruni, într-un mestecăniș Unde obișnuiam, aidoma mai vîrstnicului confrate Dylan Thomas, Să ascult lătratul vulpilor pe deal, și țipătul găinii, umflată de erete. Daca aș dori să recompun caleidoscopul sufletului meu Încremenit, la momentul t zero din trecut, Ar trebui să privesc într-un ochean, suficient de lung, Cu pereți, din oglinzi de Murano, Iar simetria prea desăvîrșită a pietricelelor ar fi numai superficială Dacă n-aș coborî-o la nivelul ultim al celulei, Acolo unde se realizează schimburile de gaze, Dacă o asemenea desăvîrșire fractală n-aș căuta-o în interioarele neuronilor mei, luminate feeric, unde metaforele șed, tolănite pe canapele și beau whiskey din sonde înalte. Atunci ar trebui să transform trupul meu într-un sertar, plin cu citate, ca o cutie de vioara în care am închis o mulțime de greieri. Pentru ca trupul meu e-un intertext de trupuri, Nu suntem niciodată singuri și-s indiscreți tăcuții noștri avatari, Un băiețel îl privește pe studentul Mopete peste umăr Un băiețel ce strînge ascuțitori chinezești, Și penare cu magnet și strat subțirel de burete Pline cu creioane lungi, parfumate, cu o gumiță la capăt Cred că o poezie adevărata trebuie să amiroasă ca o papetarie! Singura modalitate de a alunga frica Ar fi să recompunem paginile șterse de mucilagiile unei ciuperci Ce s-a întins pe paginile albe ale memoriei recente. Numai fragmente mai ajung până la noi Odată cu gustul dulceții de nuci sau cel al șerbetului de portocale. Numai trupul tău este sigur Cu pleoapele tale, două imense petale, de violete de Parma. Cîteodată, în rezerva de spital unde m-au închis, vine la mine bunica Îmi spune că a plecat cu o sanie, trasă de un cal codalb, Stăm la taifas, are buzunarele pline cu nuci verzi Pe care le desface pentru mine cu un briceag. În lacrima ei albastră, ce se pregătește să moară, Am stins polenul violetelor de Parma. Am așteptat cîteva săptămîni să vină bunica, Să-mi spună “Tatăl Nostru” și “Simbolul Credinței”, Să-mi arunce cositorul în apă, să-mi ducă frica de moarte, undeva, departe Lîngă o claie de fîn, unde au fătat, pe rînd, cățălușa și pisica Perna mătușii mele e prea tare, fața ei e prea apretată, Când ne-am mutat, cactusul și ficusul au murit. Și eu am fost internat într-un spital unde plîng numai copiii Și-mi luau sânge, cîte o siringă, în fiecare zi. Dar noaptea, mustața bunicii, un Edelweiss negru, Un fluture mare, își coboară aripile pe pleoapele mele, Îmi ia temperatura frunții, pe buzele ei, încrețite N-o mai aud cum cântă, încetișor, un cântec de fată, furată de la nuntă. Poate că, într-o bună zi, O sanie trasă de doi cai, mari, de muncă, în fața porții mele va opri Cu zurgălăi de gheață, cu curele late din piele, Cu cele doua fețe laterale pictate cu îngeri și demoni, Ca-n cimitirul vesel din Săpînța O să iau, la repezeală, cutia cu polen și sămînța , Pentru recolta de violete de Parma de anul viitor Cu petalele cărora voi reconstrui imensul puzzle al corpului tău, Ca un arheolog care reface, bucată cu bucată, o amforă miceniană. O să iau cu mine stiloul acesta, hârtia, o să iau cu mine copilăria Puricii care patinează încă pe lacul din lacrimi de paianjen Care nu va seca decît după ce ultimul punct din poem se va disemina O să iau cu mine toate elitrele de cărăbuș, Cu care voi zbura până sus, la pădurea de cactuși O să iau toți dinții care m-au mușcat, toate limbile care m-au lins O să iau atingerea catifelata a interiorului tău, Căptușit cu petale de violete de Parma O să iau cu mine sânii tăi mici, din monton Palatul de gheață unde Gerda îl așteaptă pe Hans, Ca să le învelesc în oase de leopard, în manșoane cu dungi O să pornim cu votca în vine și troica prin zăpadă Iar iapa, de invidie, hamul o să-l roadă O să-ți înghețe obrajii, ai să scoți steluțe pe gură Stalacmite o să-ți crească pe sub haina groasă, de șiac sau de pănură, Capilarele vor să înghețe, celulele roșii încearcă să scape La minus o sută de grade Celsius Fluturii amintirilor noastre îngheață sub ape. Am privit, într-un bol de cristal, un palat înghețat Cu turnulețe și minarete ciudate Locuit de imagini, cuvinte, senzații, de amintirile mele E reflectarea celuilalt palat, coboară din sanie, Gerda, calul a nechezat Iar tu ai pășit bucuroasă, rîzînd și bocănind cu cizmele mici în podele. Bunica va duce calul in grajd, pentru noi Iar în șemineu focul va arde butuci înghețați Iar pe pereții transparenți, privește, sunt proiectate amintirile mele Fotogramă cu fotogramă, suntem închiși în această imensă panoramă Franjurii otravitoarei mele copilării, șopîrlele ei congelate, Ficusul mort și puricii care încă patinează pe lacrimile mele. Acum sunt singur și trist, prin Elsinore bîntui, cu o carte în mîini Și caut citate, desenate pe oasele mele. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate