CINÃ CU MARINA

Lasă-mă cerule să râd pe spate:
Mi-au gâdilat inima frunzișe vărsate.
Livadă rece, ninsori ce scuturi,
Nu mă lăsa să dorm somn cu fluturi.
Ceară ce picuri de sus, din pădure,
Sparge-te, gală, de degete dure
Ca seara să bată-n cetate la poartă
Cu sumbri soldați desenați ca pe hartă.
Să tremure verzi jumătăți de văpaie
Aprinse nostalgic în ochi de tramvaie
Și zgomot de țurțuri să cadă pe stradă
Rotind amintiri de Crăciun cu zăpadă.
Oprește-te. Uite, e ușa deschisă,
Ne cheamă lucarne prin conuri de tisă,
La creștete, masa imensă așteaptă,
Cu câte un tacâm sub lumina coaptă,
Prelung să tăiem pagurii aduși
Din Africi, de cafri în frac și mănuși,
Meduzele roze gătite cu cimbru
Cu fructe de mare pe spată de zimbru,
În sos ecumenic, anguile cu tic,
Calmari îngropați, violet, în aspic
Și alte, din marea Japoniei, feluri
Cu turme de sepii gonind în cerneluri.

Lumina o scade la pragul ei verde
Și-nfige cuțitul adânc în lacherde.

Să fie iarnă

Cum roade visul firea cea aeve
Cu fiecare noapte mai adânc,
Mânând în turme zei, meandri, eve
Și cavaleri cu lire la oblânc,

Cum se lipesc cu toții de oglindă
Să treacă dincolo cât mai curând,
Cum crește jalea-n tagma suferindă
A chipurilor în amurg plăpând,

Cum nasc apoi năluci în cavalcade
Gonind ușor spre porturi sidefii,
Spre specii calde, populând estrade
La circul interzis pentru cei vii.

Nu mă lăsa, de umeri mă cuprinde,
Șoptește-mi vorbe clare, să-nțeleg,
Ori șuieră preziceri și colinde
Să fie iarnă pentr-un ev întreg.

Vis cu levitație

M-au privit un străvechi scatiu,
Lupul galben, mielul zmeuriu,
Sticla de rachiu atât de roș,
Din icoană-n anteriu, un moș
Astăzi mai departe ca oricând
Și s-au șters chelălăind în gând.
Mută-ți gândul și-l întoarce mut
Spintecat în cinci, suit pe scut
În triumf de abur stins la Roma,
Romul când își fumegă aroma.
Mi-a căzut în lacrimă o geană.
Simt o înmuiere de consoană,
Pântecul imens ca un balon
Sus, peste orașe de carton
Colorat, mă poartă: în bocanci
Mestecând alviță de doi franci.
Ce vă tot zgâiți iloți avizi
Vi se vor prăji-n tingiri guvizi,
Vin ultramarin vi se va da
Azi la prânz, lăsați-mă așa
Să plutesc cu scrofule, cu oase,
Peste mese-n curte, peste case.

Dostoievskiană

Am văzut cum s-a înecat
O fetiță mică, din greșeală.
Era toamnă. Cerul pudrat
Cu scamă tulbure și glacială.

Ruginiseră ierburile pe mal,
Nici țipenie în ținut.
Atârnau cârpele vertical
Departe, pe șlepul neprevăzut.

Și un hohot de râs s-a auzit
De parc-ar fi fost ascuns cineva
Prin tufișuri de bronz coclit
Întinse dincolo de șosea.

Rondelul ochiului de geam

Razant cu lumea de granit
Un moale ochi de geam există.
Locuitorii îl omit
Dar el rămâne și insistă.

Să nu mai fie ocolit,
Să știe urbea egoistă
Că-n buza lumii de granit
Un moale ochi de geam există

E plin de mâluri, umilit
De Antihrist, de ginta tristă
Dar luminează alb, mulcit,
Ca dintr-o noapte elenistă,
Razant culumea de granit.

Omnia mutantur

Cum mai sărută lutul orbitele cu glanț,
Iar giulgiul se preface-n gânganii spontanee
Când dincolo de rampă cisterne poartă: lanț,
Lichide verzi prin cețuri spre destinații cheie.

Desigur, stau cu gândul și visele de-a valma
Îm marea încăpere pierdută pe Saturn,
Mi-am rânduit pe poliți plămânii, capul, palma,
Deșurubate-n fine din ghipsul lor diurn.

Nu-s fluturii albastri pe pajiști asezați,
Ci toamnă furișată, gălbuie, prin papile.
Foșnind sub apeducte nu-s plopii retezați,
Ci vorba poleită mi-i flutură-ntre file.

Rondelul dușumelei vișinii

O! dușumeaua-n vișiniu vopsită,
Din coridorul în amurg etern,
Cu-n fiece firidă mai boltită
Capcane negre scoase din infern.

Și lupul slăbănog cu merg de vită
Când oglindiri neașteptate cern
Pe dușumeau-n vișiniu vopsită
Capcane negre scoase din infern...

O! iată veșnicia mea ivită
Ca o broboadă caldă peste ierni,
Ca o singurătate mult iubită
Când inimi noi în inimă s-aștern
Din dușumeaua-n vișiniu vopsită.

Rondelul zeului pitic

A dat deoparte storul de pichet
Un zeu pitic pe-un mare as de pică,
În mână ține, gingaș, un pachet.
E trist, desculț și e frumos de pică.

Ar fi putut să joace bilbochet
Ascuns, ferice, dar, cuprins de frică
A dat deoparte storul de pichet
Un zeu pitic pe-un mare as de pică.

Dac-ar voi să plece în secret
De pe dreptunghiul alb, de majolică,
L-așteaptă verzi dragoni în plin Tibet
Și totuși, tremurând, c-o mână mică,
A dat deoparte storul de pichet.

Rondelul semnului ceresc

Mi-ai îndreptat șuvița de pe frunte
Și gulerul cămășii, auster,
Eram elev intr-un liceu de frunte
Iar tu croitoreasă în cartier.

Venisem să te duc la noi, la munte,
Unde domnea un împărat de fier
Mi-ai îndreptat șuvița de pe frunte
Și gulerul cămășii, auster.

Þi-am spus să-ți pui ilicul prins în funte
Pantofii galbeni, mantia de jder...
Când am trecut apoi de burg, de punte,
Iar semnul l-am văzut pe cer,
Mi-ai îndreptat șuvița de pe frunte.

Pastorală

Turmele mânate spre apus
Scutură ciulini din albe Grecii
S-au frecat, în catedrale, sus,
De cilindrii orgelor, berbecii.

Și privesc din turn, spre mare, jos,
La cabirii ce corăbii mână,
Când, târziu, cimpoiul uleios
Îi îndeamnă, înapoi, la stână.