agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-07-16 | |
Ieșire la câmp
pe cărare de rouă crudă prostie La sapă de lemn c-o turmă de gânduri lumea-i nebună Coji de ceapă cu miros de mucegai bună gustare Iar printre haine naftalină lichidă ulei de pește Ciob de sticlă într-o clepsidră-ntoarsă lege rigidă Clei pe sub unghii o plăcere carnală tocite idei Brazdă cu spini și degete împunse rece arsură Împreunate istovitele mâini rugă-nvechită Aspre sfârcuri și față arsă de praf doar o țărancă Cântec de horă vechi straie de gală o sărbătoare Un dor de ducă în inima-i coace, el spune soartei "nu!" Moarte târzie spre amurguri uitate viață de câine. Explicație: Încă din capul locului am decis să pun accent pe felul de a fi al țăranului, nu al unuia anume, ci, în general vorbind, al oricăruia. Astfel avem de-a face în primă fază, în mod subtil, cu zicala "Cine se scoală de dimineață departe ajunge", zicală menită a arăta, în cazul de față, hărnicia fără seamăn a țăranului, ce iese la câmp cu noaptea-n cap și umblă pe vremea când roua încă mai colindă cărările. Această hărnicie mi se pare însă că de multe ori e dusă până spre limita ei superioară, unde în mod inevitabil consider că, având tangențe cu prostia-calitate la fel de însemnată ca și hărnicia-degenerează în aceasta. Așa se face că țăranul chiar și ajuns la sapă de lemn nu încetează a gândi că lumea e responsabilă de soarta sa și implicit poartă o mare vină...conchide de altfel că lumea e nebună. Acesta e doar un aspect al minții sale bolnave. Și nici c-ar putea gândi altfel de vreme ce nici mâncarea sa nu pare mai bună. "Cojile de ceapă" capătă "miros de mucegai" ca dovadă a grijii sale pentru sănătate și implicit a conștientizări de care duce lipsă. Rămânând pe aceeași frecvență observăm iarăși un aspect nelalocul său, și anume o lipsă de grijă și în ceea ce privește garderoba. Aceasta e ținută la păstrare cu aceeași naftalină devenită, impropriu din punct de vedere al proprietăților sale fizico-chimice, "lichidă". Lichiditatea în cauză se transcede mirosului înăbușitor al "uleiului de pește" ce acaparează întreaga atmosferă a dulapului. Deși ar putea să se schimbe, să-și schimbe stilul de viață, țăranul nici vorbă să încerce. Pentru el legea sa nescrisă după care se conduce e aceeași oriunde și oricând. Făcând aceeași muncă istovitoare, păstrând același stil de viață, el constată cu stupoare că-i face plăcere-"o plăcere carnală"-să muncească, să simtă "clei pe sub unghii" și "degete împunse". Nimic nu-l poate opri din a-și exercita rutina, nici "brazda cu spini" și nici "recea arsură" a degetelor împunse. "Istovitele (sale) mâini" arar apucă împreunate tainic a aduce cu o "rugă-nvechită". Munca în sine îi ocupă majoritatea timpului. Munca de altfel e cea care îi schimbă corpul făcându-l uneori de nerecunoscut. "Asprele sfârcuri" și "fața arsă de praf" nefiind altceva decât o parte a unui tablou feminin reprezentând "doar o țărancă". Cu toate acestea țăranul își face timp, ceea ce e impropriu spus, mai degrabă e silit de împrejurări, de câte "o sărbătoare" pentru a face și altceva înafară de muncă-bunăoară mersul la horă în "straie de gală". Mi-am permis să le numesc astfel, de vreme ce în fapt, arar vezi un țăran îmbrăcat mai domnește, aducând a straie de sărbătoare, "de gală". De multe ori, tot mai adesea, țăranul se confruntă cu "un dor de ducă", o dorință de a pleca de pe meleagurile sale, o dorință ce nu încetează "a coace" în inima sa până ce nu decide ce și cum va face. Cei mai bătrâni se mulțumesc cu ceea ce au și aleg să rămână spunând soartei "nu!", convinși fiind de impedimentul generat de vârstă. Cei mai tineri pleacă însă uitând cel mai adesea de unde au plecat. În cele din urmă toți, și tineri și bătrâni, au aceeași soartă ca a strămoșilor, murind relativ târziu după ce au dus "o viață de cîine"-așteptând până în ultima clipă a vieții lor, cu limba scoasă după atâta efort, o viață mai bună, o schimbare în bine ce, din păcate, întârzie să apară. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate