dacă spargi câteva zile nuci de podea, nu mai ai niciun gând, mintea se simte în sfârșit în largul ei, și vezi cojile fărâme ca niște fragmente din celălalt, nu aduni miejii, nu aduni nimic, lași totul așa câteva nopți, cum ai lăsat să cadă bolul de apă sau duminica aceea, orice minut de așteptare era un miez mucegăit, amar-amar, un gust intens de chinină. poate de aceea îți place, vara, să bei lent un campari orange și să nu-ți mai dorești în ziua aia nimic, să-ți încrucișezi brațele, să privești cum se fac țăndări scoicile sub tălpi, sau în biserica albă cum se sparge vitraliul, și nu poți face nimic, dar neputința asta e benefică, așa cum în campari chinina e tot ce îți trebuie, oricum pe limbă, pe cerul gurii, îți va rămâne la sfârșit rădăcina vieții, pentru el, și în fond nu s-a întâmplat nimic prea grav, nu au mai ros larvele de molii margini din covor, nu au mai dispărut oameni, obiecte, nu s-a suspendat un alt trup. de atunci spargi nuci în fiecare duminică, vei pune câteva deoparte, ai nevoie să fie întregi, chiar dacă în altă cameră sau în pivniță vor seca, din celălalt pleacă anapoda vorbe, știi că orice explicație nu este decât o cruzime îndulcită, și e mai bună chinina, intră în celule, simți totul, mai ales adevărul. așa cum ai știut că între orașul acesta și piatra craiului nu e decât un bol uriaș de sticlă, în el apă călâie, prin care oamenii înoată, își curăță ochii, mintea, poartă fiecare în buzunar o nucă, iar când bolul se face zob, apa, nucile se revarsă în camera ta cu pereți veșnic uzi și nu ai ce face cu toți miejii, mai pui în pământ, mai înghite și el.