să ne scriem pe noi sub zidurile vechi să
stăm la temelia lor ca un cimitir
ridicat peste visele prăbușite sub neîmplinire
să ne culegem vorbele și laurii de sub pașii
trecătorilor abătuți peste trupurile noastre
acum suflete să ne
înconjurăm de cărămizile grele și statornice ca
un cântec infinit străbătut de pauze lungi în
care ne iubim
să scriem cu unghiile în carne versuri despre
veșnicii și sentimente să se mai mire trecătorii de
atâta sânge care clocotește peste mâinile lor
să se spele și să meargă mai departe

Noi vrem cetate de adăpat!

să ne facem covor de nisip și de apă să le
potolim setea de medieval și talpa înfierbântată de atâția pași trecuți prin istorie
fără rost
sau mai bine să rămânem în colțul nostru
visând să fi avut și noi o cărămidă în suflet pe
care s-o așezăm atunci când se face frig
în crăpăturile din sufletul cetății