Lasă florile de mucegai să crească, aerul pavat cu intenții
bune; rumoarea că ne vom ține-n brațe către ultima buclă
a nopții, las-o. Uită-te pe vopsea- îți rupe spatele cutia
torsul larg; lumina se stinge într-un bot neted de telescop.
Umezeala-i dulce: o pânză ușoară ca praful, colțul
din camera în care dormim cu prăpastia căscată către pod
- sigur că mă doare, deși noi ne asemănăm ca două picături.
Niciunul nu știe să vorbească, semnele au uitat pelicula
subțire a glasului- o să te vreau în curând mai aproape
mai suav, ca perdeaua de brumă peste prunii intrați în
fereastră.
O să fie ultima încercare, peretele sprijinit cu privirea, inima
smulsă din piept, căluțul de ghips, cenușia lui mutrișoară
scobită sau șina pe care se balansează. Două picături despărțite
- că nimeni n-o să ne mai țină împreună pe șaua lui.

Noi ăștia ne asemănăm ca picăturile de apă- o mână se știe
după vadul cenușiu de case- unde ajungem, lumea- pe care
linie se scrie, în care pătrățel se scade?
Noi ăștia ne asemănăm- lăsăm apa să crească; nu e firesc să
înghițim unghie după unghie, săpunul plin de parfum, acum pe
fundul lacului din curte.
Mierea o luăm pe limbă doar pentru culoarea ei limpede
'șirag de flori au zăcut în ea șirag din noi au zăcut din ea. '
Doar o margine am piperat din bucătărie- curând cerul o să
intre peste noi; de aici, dulceața nisipului, streașina păsărilor,
ghiveciul de cherry, punga cu scoici.

Melli dormea dusă în scorbura ei- ăștia or să uite de ea.
La ce bun să crească atâția metrii doar pentru o cizmă?