Toamnă: mers negru la marginea pădurii; clipă a nimicirii totale; sub arbori golași, fruntea leprosului ascultă atent. Seară trecută de mult, ce cade acum peste treptele mușchilor; noiembrie. Bate un clopot și herghelegiul mână spre sat cai negri și roșii. Sub tufișul alunului vânătorul verde scoate măruntaiele unei sălbăticiuni. Mâinile fumegă sânge iar umbra brună și tăcută a animalului geme în tufiș peste ochii omului; pădurea. Ciori, care se împrăștie; trei. Zborul lor e o sonată plină de acorduri veștejite și melancolie virilă; ușor se destramă un nor de aur. Lângă moară băieții aprind un foc. Flacăra este fratele celui mai palid, care râde îngropat în purpura părului său; ori este locul crimei, pe lângă care trece un drum pietros. Sunt ani de vis în aerul plumburiu sub pini; spaimă, întuneric verde, horcăitul unuia care se îneacă; pescarul trage din eleșteul cu stele un pește mare, negru, priveliște plină de cruzime și nebunie. Cu spatele la glasurile trestiei, oameni certăreți, legănat în barca roșie, lunecă peste apa toamnei ce îngheață, trăind în legendele întunecate ale stirpei sale, cu ochii de piatră ridicați spre nopțile și spaimele feciorelnice. Răul.
Ce putere te ține pe scara năruită, în casa părinților? Întunecime de plumb. Te ridici la ochi cu mâna de argint; și pleoapele coboară ca bete de mac? Tu vezi însă prin zidul de piatră firmamentul, Calea Lactee, pe Saturn; roșu. Turbând, copacul golaș izbește în zidul de piatră. Tu, pe treptele ruinate: copac, stea, piatră!
Tu, un animal albastru, care tremură ușor; tu, preotul palid care înjunghie pe altarul negru. O, surâsul tău în întuneric, trist și rău, încât un copil pălește în somn. Din palma ta a țâșnit o flacără roșie, în aer a ars un fluture de noapte. O, flautul luminii, o, flautul morții. Ce putere te-a ținut pe scara năruită, în casa părinților? Jos, un înger bate cu deget de cristal la poartă.
O, iadul somnului; uliță întunecată, grădină ruginie. Ușor răsună silueta moartei în seara albastră. O înconjoară un nimb de mărunte flori verzi, iar fața ei a părăsit-o. Sau în bezna pridvorului pălește aplecându-se peste fruntea rece a ucigașului; adorare, flacără de purpură a voluptății; agonizând, cel care doarme s-a rostogolit pe treptele negre în beznă.
Cineva te-a părăsit la răscrucea drumului și tu privești îndărăt. Pas de argint în umbra micilor meri schilodiți. Fructul luminează purpuriu în rămurișul negru iar șarpele năpârlește în iarbă. O, bezna!; sudoarea ce îmbrobonează fruntea înghețată și visările triste ale vinului, sub grinzile negre de fum, în cârciuma din sat. Tu, încă haos, care din nori întunecoși de tutun scoți prin vrajă insule trandafirii, și din măruntaiele tale țipătul sălbatic al unui grifon vânând furtuna și gheața în jurul stâncilor negre din mare. Tu, un metal verde și înăuntru un chip de foc care vrea să plece, ca din înaltul osuarului să cânte întunecate vremi și prăbușirea în flăcări a îngerului. O, disperare, ce cade în genunchi cu un strigăt mut.
Te caută un mort. Din inimă i se scurge sângele de sine însuși vărsat și-n sprânceana neagră i s-a încuibat inefabila clipă; sumbră întâlnire. Tu – o lună de purpură, când apare în umbra verde a măslinului. După el vine noaptea fără de sfârșit.