agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-12-04 | | Doamne Dumnezeule, Iisuse Hristoase, Apără poporul român și aruncă Peste fața lui udă și bolnavă grâne, Ca o milostivire, ca o viscolire. Ia-i, Doamne, genunchii și leagănă-i Ca pe pruncii orfani, scoate cioburile din ei Ca pe dinții stricați din gingii suferinde. Ajungă mila ta mai mare decât poate visa mânia ta, Ajungă glasul tău mai profund ca o tăcere dintre doi tâlhari. Apără-i munții, apără-i mările și învață-l, Doamne, Cu marea ta milă să pășească pe cântece ca pe scări Până le julește și le atinge osul. Apără-l! Apără poporul român cu singurătatea ta Și dă-i și din viermii tăi când ai să mori, Naște-l din vorbe de părăsire, ude, Din miruri tămâiete și din ulcioare, Dar naște-l înainte ca și cum ai desfășura un ghem În care se zbate un înger călăuzitor. Fii tu însuți, Dumnezeule, etaj al durerii sale către picaj, Către suire și cară hamurile grânelor viscolite ca pe boii Rupți de numire. Încearcă să adâncești piatra în apa umbrei ei, Curioasă, fă să adulmeci porii deschiși ai materiei Ca pe niște potire pline înainte să bei. Stai în spatele a toate, împinge melcii înainte cu plecarea Ta cea de pe urmă și-n sucul lor găsește-i adăpost de nu mai are loc. Fă melcul să mai pună-un pat și pentru el, să se restrângă, În marsupiile animalelor rezervă-i un loc, să-i fie cald, La cana de ceai a frigului mai lasă un spațiu de gură, Găsește-i un loc cu odihnă și cu verdeață unde verdeața pururea-i fân, Taci în el și lasă-l să tacă primul cu încrețirea pielii de bătrân. Dă-i să care-n spate poveri de miere, cârci de albastru nepotolit, Dumnezeule, continent al suferinței, dă-i venele tale granițe Și fă-l să iubească și pâinea și sânii cometelor, și mulțumirea și potolirea, Deschide sufletul poporului român și fă-l apă să nu pășești cândva pe uscat Și mai fă-l și soare ca să nu degeri în singurătatea umbrei sale. Apără poporul român cu toată iertarea, cu toată spinarea ta haotică de nori, Lasă-l să fie, nu să nu moară, mută în el proscrișii naturii Și fă-i dumnezei de caldă zăpadă, dă-le mai multă frunte ca picioare. Apără, Doamne, poporul român și varsă pe masa lui Mai des sarea, dar ridică masa în desărare. Fă-l mereu să înoate în ceea ce ție îți tace până-ți asudă. Dă-i întoarceri de obraji ca priviri înapoi și cară-i ochiul Cu câte două luntri:să vadă și să își amintească! Demult el se înfășură în umbra ta, demult el există prin firimiturile Scăpate de tine în rănile celuilalt, care au încolțit vinovate. Fii neoprita lui sângerare plăcută, mântuire a cărnii de dinainte de rost Și lasă-l pe limba ta să umble până ce –ți adoarme -ntr-un mugur gustativ al dulcelui durerii. Pune capul în poala poporului român, Dumnezeule Și lasă-i ucenicia să ți se joace cu somnul până îl face de negăsit, Până îl face pur, embrionar și răscolit în moarte. În creierii lui se-nchide o ușă, o sursă de apă e în inima lui Și pulsurile prea tari i se preschimbă-n ulcioare adânci, În tonice convulsii minerale, Doamne! Mare mila ta! Mare ajungerea ta! Lasă-l să-ți perie haina de prisos Și să-ți ningă pe ea prinos. Lasă-l să exiști, Dumnezeule, Iisuse Hristoase! De atâta timp de când pe tine te doare cuiele s-au făcut ghem de îmblânzite Și o molie blândă paște în ele absurdul de-a nu crede în bine. Apără, Doamne, poporul român, apără-l cu toată dragostea ta Și încălzește-i sângele pentru somn, îngeață-i-l pentru trezire Și scorburi în miere tace-i cu mormântul, Egalule! Îngere! În adâncile sate unde se mai găsește suflare, unde abisul e cineva, Coboară și aruncă grâu vânăt de emoția misiunii, Coboară pe Trotuș și pe Târnave, pe Crișuri, pe Olt și pe Dunărea ta Ca prin venele mumii, încet, cât să nu le atingi, hotărât Cât frisoanele să își dea mâna ca săracii prin pâine. Fă să aibă pace și iarna, înnoadă-le fumurile ce le ies pe hornuri Ca pe mațul pruncului tău, Iisus, nod strâns ca la bocancii de-armată. Nimeni, Doamne, niciodată nu va fi peste tine, deși oricare vrea, Deși tu în secret, fiindcă nimeni nu te vede, ca inimă ai căciula lui Iancu Urcând Feleacul și spre ea ca sânge pleacă doar amintirea noastră de el. Apără, Dumnezeule, poporul român, el e un piron bătut în pâine Să se hrănească cu durere, el e o sângerarea care nu se vaită și Un liman al tău când nu mai poți. Vâslește suflând, salvează-te făcând și numind, Răsuflă mângâind și apoi continuă să fii privind. Poporul acesta se roagă și-n marea tăcere e dispus, cu limba, Cu lobii creierului să își facă cruce, cu devierea aortelor Și cu cârligul cu care în moarte l-ai tras. El tace și refuză să respire atunci când nu poți respira, Să nu ia aerul tău, se plimbă cu tine pe lama cuțitului Ca pe-o alee împădurită cu spaimă. Apără, Doamne, poporul român Și fă-l și foamete și pâine, fă-l și lumină și dispreț, Dar înainte de toate nu îl fă, Doamne, citeț, lasă-l să-și taie cărare Singur prin sensuri, dar cu degetul tău, fiindcă dacă el merge Înseamnă că e plimbându-se pe hărți degetul tău. Apără, Doamne, poporul român, apără-l lovindu-l Nu cu pietre ci cu grâne ele însele flâmânde de ce ar putea fi, Bate-l ca pe cei săraci cu grâu, cum ai da-n femeile ușoare. Bate-l cu bunătate și cu iertare până îi ninge din vânătăi. Poporului român îi ninge din vânătăi, Doamne, Și ies copiii cu sănii din oase ușoare de asin întors, Cu sănii din oase ușoare de porumbi, cu sănii zdravene cu Hățuri din cozi de fete tunse că poftim. Ah, Dumnezeule, poporul român e ca și cum ai bea Și ți-ai turna în cap o găleată de apă-n pustie Și ea, curgând pe tine, ar vorbi, ar vorbi, ar vorbi. Și tot în ea ar face unde, mereu și mereu în formă de talpă. Să plouă cu grâu pe fuga lui în asudare, pe fuga lui căutându-te, Doamne, Și să se teamă că va înverzi și se va usca și nu te va găsi până când Cineva se va fi săturat, până când cineva va fi-n măreața mulțumire. Dumnezeule, ia cu tine poporul român în seninătate, acolo unde nervii Nu se încordează nicicând decât ca să nu se atrofieze, Ca o ușă deschisă doar cât zid sau perete să nu se simtă. Inimi sădite zemos își adună, își pune șapca în drum cerșind găuri de cui, Poporul român ar lua ciuruirea pe cruce dacă i-ai cere-o, Doamne, Ar sângera pe patul morții creastă de cocoș, pentru încă o dimineață, Ar jindui să alerge din index în index al punctului de lume, S-ar face preș la oricare ușă, dar s-ar vrea cu tine mereu, S-ar vrea și rană și făptaș, dar și iertare, și pâine, peste foame, Dar și sare. S-ar vrea grota lui Lazăr vorbind ca țăcănitul telegrafului, Doamne! Poate paraliza muțenia, se pot opri frunzele din cădere, Tu, Doamne Dumnezeule, apără poporul român Și fă-i un drum și dă-i busolă. Drumului, Doamne, dă-i busolă! Calcă pe negi ca pe pietre de râu ca să ajungi pe celălalt mal, Bătrânii la riduri îți cântă slava ca la harfe și sunetele ies scâncete de copii. Cum, Doamne, să nu ai grijă de români? Cum, Doamne? Iartă acest popor și îmbracă-i tălpile în obiele de rost și lumină Ca să nu degere de întrebări. Ca să nu îl ardă frigul maxim al stărilor De plante de apoi. Lasă-l să-ți bea din pori vinul, să se hrănească Cu pielița ta de pe creier, albastră. Fă-l curat și mucenic, poartă-l pe fiecare bărbat În nevasta lui chilie unde ruga albă curge, s-o auzi, cu debit de normalitate și adie. Brațele lui să nu rămână goale, întinde-ți mâinile spre acest popor Și ia-i vinovăția cum ai elibera fluturii încâlciți în flori. Vorbe de silex, dure, nu-ți spun, gesturi nu îți arăt nici de osândă, nici de îndurerare, Dar ma cojesc de pe sufletul meu ca de pe trup o sare, poate, Doamne, ies Din fundul Mării Moarte ca un testament ce-a prins picioare Al spinului ce prin trufie-i carte! Din vremi voievodale, din antici perciuni coboară-te azi peste noi Și fă numai drumul gări-biserici, Doamne, să vezi cum așteptarea-n ele E mai sacră și în gări simțim mai tare iar în biserici sunt doar fumuri, De la trenurile, poate, către tare. Poporul român e singur, fii cu el, Rupe-i din carnea ta și bubele lui de Iov, fă-le, te rog, fose de liber arbitru În toate cele patru acte ale sale, în toate cele patru puncte cardinale. Ce mare ninsoare e, Doamne, uitarea! Ne priponim în gene în fața ta Și urlăm doar între buze și gingii, să nu ne-auzi, dar ne-au ajuns Striațiile de pe creier cute ale paturilor spitalelor de arși, de duși, de nenumiți. Noi suntem poporul român, Doamne, noi suntem faza lungă a acestui fum de țigară Și ridicarea duhului rouei la cer, a toporului și a lingurilor de lemn pentru hrană Pe care ne-am altoit degetele sorbindu-te din miezul soarelui când apunea. Venele noastre ca niște macazuri spre Alba Iulia se mută, Sângele își taie făgaș prin răspăr, prin răspântii de reci bolovani. Moldova, Ardealul și Þara Românească sunt cele trei degete cu care Poporul român iși face cruce, trei degete cu care-a mângâiat, Trei degete care nu au copită, ci numai pori din pielea celuilalt, Sădiți să devină fereastră cioplită. Apără, Dumnezeule, poporul român și taie-ți lacrima în patru Să fie inimă mereu și mereu. Apără poporul român! Lasă-l să te slujească, egalule, și slujește-l! Pe plutele inimii și ale apei facerii saci cu grâne cărăm pentru Foamea izbăvirii în devenire, pentru psalmodia cărnii-mbătrânind. Bat clopote întoarse, ceaunele flămânzilor de țară, Bat clopote întoarse, bat clopote de cutremură magii, Cristelnița lui Eminescu bate-ntoarsă în catedrala Albei Și din ea se-aude o mână cum scrie, un trup cum crește, Un dangăt cum se face secol și-ncetinește De parcă ar urca pe-o predestinare în spate cu o cruce mare! Darie Ducan Alba Iulia,1 Decembrie 2008 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate