îmi sprijin mâinile pe pian
animal cu burta spintecată de sunete
nu mai știu rugăciuni mă întreb
câtă nesăbuință îi trebuie omului
pentru a păși mai departe
sperând că este așteptat
la capătul drumului

ți-aș arăta cum îmi putrezește inima
în trupul acesta rău mirositor
că nu a mai rămas nimeni să ne învie
ar fi doar un alt clișeu
viața ar merge oricum înainte
mi-ai zâmbi cu un aer absent poate
mâna ta ar atinge himere
pentru ca ochii să creadă

încotro îngere
o veșnicie fără cuvinte între noi
niciodată nu ți-am știut numele
oricum la ce mi-ar fi folosit
Dumnezeu a murit astă noapte
am răgușit amândoi bocindu-l
în timp ce lumina teribil carnasier
ne pândea ochii reflectați în icoane
ca pe o pradă îndelung adulmecată