Cine sunt eu? Între pajisti, copiii mei
plâng, rochițele lor au rămas mici și
dau cu tifla-n ei că-s triști și goi.
- Risipește-te, satan, între lumile astea
fără întâmplare tocite n mersul tău.
Cine sunt eu, din cine-mi paște gândul
când stau alături de tine și prisosesc
în răspunsuri?


Nu asta era întrebarea ta,
nu tu pășeai alb pe margine când golful
tăcut își lua din înălțime și sângele tot mi
se strângea într-un ghem într-un
colț în suflet?

Ca și cum m-ai fi putut ajuta,
anume, stau mai albă, mai subțire,
mai pe urmă decât ai stat tu din început că stuful ți se crăpa se privire, dar mai mult, mai singură sunt,
și copiilor mei, mereu, carnea mea le-o
dau, toată, sub nasturii lor de pluș să nu
se mai sfârșească nimic din lume.