n-am să-ți cer iubire
ea țese oricum firele de sânge
cu care universul lăcrimează
primul și ultimul nufăr al vieții
ea umblă desculță
e vie nebună sedusă de propria-i umbră
ochi ce se văd dezghețați în oglinzi
fără rame
ecouri din frunzele clipei
în voci de copii

nu pot să-ți cer ceea ce ești
magia ce-ți prinde părul din vânturi
secunda uimită de-a fi
etern spiralată în templele sale
ce au uitat să se roage
dar sunt pline de zâmbet și joc
între icoane țesute din cruci colorate
și vise zidite pe inimi întregi

pot doar să-ți amintesc
versul ce-ți compune poezia
vibrația una
din care inima ta curge
într-una
etern legământ al uimirii de-a fi
fără nume și forme
doar vie-ntre vii...