Cu ceaiul tremurând de frig
în spatele ferestrei mă ascund
de fulgii mari ce mă topesc
și-mi cântă firul de argint.

Admir steluțele cum dor
prin zgomotul orașului plăpând,
mă rătăcesc timid prin vis,
colind întregul univers
încet și trist,
dar pot să zbor.

Îmi sorb din ceaiul meu amar,
cu câte o picătură
subtil mă otrăvesc
iar anotimpul plânge,
transformă lacrimile
în oameni de zăpadă
și plâng încet și mă topesc.