Se face tarziu i-am spus, trebuie sa pleci! se lasase noaptea afara, ca o ceata londoneza Pe trupul strazii urme de pasi se pierdeau nervos spre nicaieri. Au trecut cinci ani de atunci, si privirea ta dispretuitoare inca persista ca o tumora. Nu te mai uita la fluturii care agaseaza cu insistenta becul, nu trebuie sa fie partasii acestei mizerii pe care o proliferezi!
Ningea atunci, fulgi mari cat petalele de trandafir galben, ingrijiti de mine, sti tu aceia pe care ii tineai la presat in manualul de fizica cuantica, acela cu coperti groase. Ce vremuri frumoase, cand mergand pe drum de mana ti-am spus ca te iubesc, si-ai ramas surprinsa, si mi-ai raspuns in pripa ca si tu, poate de frica sa nu retractez, sa nu fi fost o reactie biochimica provocata de frig.
Este trecut de ora 23, pleaca imi spuneam. Pleaca!, Ioana, Amalia, Ancuta, Georgeta, Lorelai..., mergi cu Domnul, figurina de ceara cu miros de tamaie si vasc!
Pe atunci lucrai pe timpul verii la o cabana scolara la sapte km de satul nostru, erai bucatareasa. Aduti aminte!, parcurgeam seara de seara cei sapte km pe jos sa te vad, si cum te-am avut in prima seara in camera aia friguroasa sub mormanul de paturi rancede si mirosind a transpiratie, a ciorba de perisoare si carne de vanat. A venit nenea Pila, ingrijitorul, si a batut in geam de dimineata sa ne trezim, si te-ai trezit somnoroasa, aproape levitand si ai parasit camera. Am adulmecat apoi mirosul tau de ciorba si de carne de iepure pana tarziu dupa ce ai plecat, eram fericit, eram barbat!
Tic-tac, tic-tac, limbile ceasului se misca grotesc, atemporal ca soldurile unui hair-stylist efeminat uitat intr-o frizerie de cartier.