În parcul trist și prea curând pustiu,
Privirea soarelui pălind din mers,
Dă frunzelor, luciri de argintiu,
Tremurător alunecând în vers.

Oglinda lacului, netulburat,
A copiat pomi, frunze și poteci.
Cu-a razelor penel, le-a strecurat
Sub luciul adormit al apei reci.

Se duc și se întorc pași pe alei,
În trecerea de timp, lipsit de glas,
Iar când de ani se lasă tot mai grei,
O bancă goală-mbie la popas.