am cărat destul pietre-n buzunar
cîte să umplu o vază
viața-i ca și ploaia pe geam
se scurge, încet,
nu-mi dă răgaz să scriu destul
și-mi insipră un soi de depresie
ciudată.

oamenii-s gri, căci îi văd cu colțul
ochiului cum se privesc
unul pe altul.
îmi tremură mîna cu care țin paharul
ăsta de vin bun, de țară
îmi tremură vocea cu care cert
acest cuvinte ce nu mi le pot stăvili...
Je t'aime...
se clatină tot corpul de oboseala ce-l nimicește
ochii se înroșesc în cap
și mîinile se învineșesc

cît vezi cu ochii, țărâna și tractoarele
inundă peisajul
și peste tot era verde și frumos
dar ochii mei, traduceau alte filme,
vedeam corbi și frunze ruginii
împrăștiate de șoaptele unui vînt
aspru ca vorbe de ocară
legând acelasi șiret, veșnic dezlegat
mîngâind același creștet veșnic
nealinat.