În crâng, privighetoarea și cinteze, și presuri,
Din când în când, și cucii, pe amândoi ne strigă...
Pădurea grea de triluri tresare-ntr-o ferigă,
Respiră iar o seară de basme și eresuri.

Singurătatea tristă pe noi nu ne intrigă
Și-nlăcrimăm amurgul cu blânde înțelesuri.
Murmură-n flori izvorul ce curge către șesuri,
Iar noi vibrăm romantic legați într-o verigă.

La răsăritul lunii îngenunchem spre stele,
Din care ochii noștri sorb mii și mii de raze;
Eu tac. Tu plângi duioasă privind cu drag spre ele

Și-atunci plânge și luna cu lacrimi de topaze...
O, cerule, ai milă, păzește-ne de rele,
Să nu murim prin crânguri de-atâtea dulci extaze.