Fugeam de-un gând ce nu se curmă,
Pe o potecă tare-ngustă.
Călcâiul rămânea în urmă
Și se lovea ușor de fustă.

Fugeau și clipele cu mine,
Pe fusul iute de ceasornic,
Sufla vânt rece pe coline
Și totul era nestatornic.

O pată de nour umbrea
Privirea-mi fixată-nainte,
Nisipul rodea făr-să vrea
Din talpa trudită, fierbinte.

Un vrej rătăcit pe cărare,
Cerca să-mi împiedice fuga,
Iar zarea cu ochii-n mirare,
În liniște-și depăna ruga.

Dar capătul nu se ivește,
Iar fuga-i săracă-n odihnă.
Nădejdea spre bine descrește...
Am dreptul vreodată la tihnă?