Privind la răsăritul falnic
Văd stropi de ploaie fumegând,
Iar îngerii cu glasul tainic
Privesc spre Terra suspinând.

Sunt mii și mii de îngeri
Ce plâng pentru omenire,
E un ocean de picuri
Plin ochi de tânguire.

Un înger cade frânt
Într-un izvor de lacrimi,
Iar unul pe Pământ
Îl plânge făra lacrmi.

Iar cel de pe Pământ,
Tot înger fiind și el
Ridică trupul umed,
Al celui ce-a căzut.

Pe brațe el îl ține,
Cu ochii-l încălzește
Iar îngerul căzut
Începe a cânta.

Cu glas Dumnezeiesc,
Răsar șoapte mărețe
Cântând a lumii jale,
Pe care n-o înțelege.

El vrea din nou să zboare,
Ca gândul spre neant,
Dar aripile frânte
Nu-i sunt de folos.

Deodata el tresare
Atuncia... se trezise.
Iar ochii și îndreaptă
Spre falnicul apus.

Se uita ca-n oglindă,
La îngerul ce-l ține
Pe brațele de aur
Dar trup de muritor.

Încet el își revine,
Din starea de gândire
Și vrea ca să cunoască
Pământul mult iubit.

El plecă spere apus
Cu gândul să cunoască
A lumii frumuseți
La care se gândise.

Cu pasul lui de înger,
Cu trupul său de om
Căci Terra transformă,
Într-un muritor.

El calcă dus de gândul,
Care i-a fost fatal,
Atunci când el căzuse
Din Cerul de lumină.

A fost un gând nebun,
Care-l transformă:
Din praf Dumnezeiesc
În lucru pământesc.

Încet el intră-n lume
Privește și se miră
La tot ce se ascunde
În lume și în oameni.

Și tot ce-l înconjoară
Îl face să tresară
Îl face și mai tare
Să fie fericit.

El vede lume multă,
Copii care se joacă,
El vede îndrăgostiți,
Care se iubesc.

Totu-i pare farmec,
Iubire și mister,
Când deodata gândul
Îi zboară sus în cer.

Toate-i sunt pe plac,
El vede si aici
La fel ca și în cer,
Ceva Dumnezeiesc.

Pe oameni el îi vede:
Ca îngeri din Pământ,
Iar falnicul Pământ
Ca pe un Cer căzut.

Din mâna Celui care
La rându-i a primit,
Și viața doar si gândul
De-a devenii Pământ.

Trecură zile,luni și ani,
Și îngerul trecu și el,
Fața-i devenii gălbuie,
Iar aripi,nici că mai avea.

Trecură bucurii si desfătări,
Dar el se sătură de toate,
Și de iubiri cu fete-n floare,
Și de placeri mai pământești.

De mult visase la acestea,
Să ajungă trup de muritor
Să poarte-n suflet o povară:
Aceea de-a murii iubind.

Din vremea când înger era,
Și trup încă,nu purta.
Pe oamenii el îi admira
Și uneori îi ajuta.

El se ruga la Dumnezeu
Să nu ne lase să cădem,
În ură față de frumos
Și în nelegiuiri mârșave.

Dar din iubire de Pământ,
De tot ce-i trup și suflet
Căzuse frânt de gânduri reci
Pe un genunchi și-o frunte.

Într-un moment de rugă
Cu ochii plini de lacrimi crude,
Cu gândul către Dumnezeu,
El cade-n groapa din Eden.

E gropa plină de păcate,
E plina ochi de rău divin,
E groapa îngerului Rău
E groapa lui Lucifer.

Aici nu-l mai așteaptă nimeni,
Nu mai exista înger pământesc,
Aici doar răul îl cuprinde
În brațele de fier.

În foc el cade ca-n izvor,
Iar trupul nu-i de muritor,
Ci e doar suflul Cel divin,
Din care se născuse, înger.

Nu simte frig sau cald,
Iubire sau necaz,
Nu vede frumuseți
Nici oameni fericiți.

Acum nu poate plânge,
Chiar lacrimi de-ar avea.
Acum nu poate râde,
Chiar zâmbet de-ar purta.

Privirea n-o mai are,
Iar ochii sunt pământ,
Ca să privească iarăși
Spre răsăritul falnic.