agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-29 | | Înscris în bibliotecă de serban georgescu De ce priviri adânci ne-ai dăruit Ce prind în viitor ani grei să-nșire, Iubirii, pământesc vis sorocit, Nicicând să-i credem sfânta amăgire? De ce ne-ai dat, Destin, un simțământ Ce, inima mereu scrutând, o neagă Și prins în vălmășagu-i orice gând Ce ne-a legat, iscoditor dezleagă ? Dar câte mii de oameni își cunosc În bezna trudei, propria ființă? Plutesc încoa și-ncolo fără rost, Gonind fără nădejdi în suferință, Și-n chiot prind fugare bucurii Când blânde zări mijesc neașteptate Noi doi doar, bieții, într-atâtea mii, Iubind, ni-s bucuriile furate, Iubim și voia nu ne-o-mpărtășim ; Sărmanul gând cum poate să cunoască ? În noi vedem ce nu putem să fim, Mereu prinși de visarea nelumească, Mereu privind spre tot mai proaspăt vis Dar șovăim pe drumu-ntredeschis. Ferice-i cel ce vis deșert nutrește, Ferice-i de socoate sorții vani. Căci clipa ce-o-ntrevezi adeverește Destinul: visele surpa-vor ani. Deci spune-mi – soarta ce ne pregătește? Ne leagă lanțul unui tainic rost? Din vremi trecute parcă-n gând mijește Că soră ori soția mea ai fost. De-a fir-a-păr îmi cunoșteai făptura Și freamătul simțirii prinsă-n zbor, Clipind, îmi deslușeai căutătura Cetită greu de ochiul muritor... Cum molcomeai tu sângele-mi fierbinte Și-i cârmuiai nestăpânite vreri! Blânzi îngeri, brațele porneau s-alinte – Și piepu-mi răvășit prindea puteri; Ușoare vrăji îl ferecau în șagă Și farmecele îl învăluiau. O fericire fără seamăn dragă, În desfătări ce mă îngenuncheau. Cresc împletite inimi laolaltă : Cum simți că ești mai bun, mai omenesc, Când simțurile luminos tresaltă Și volburile sângelui pălesc. Plutește pe trecut doar amintirea, Prin semne turburi inimii șoptind; Un adevăr adânc, străvechi cât firea Vădit e astăzi, gândul năruind... Însuflețirea noastră pare stinsă, Amurg ne pare dalbul răsărit... Noroc că soarta-n truda-i mai aprinsă Să ne preschimbe, tot n-a izbutit! (trad: N. Argintescu-Amza) Warum gabst du uns die tiefen Blicke ... Warum gabst du uns die tiefen Blicke, unsre Zukunft ahndungsvoll zu schaun, unsrer Liebe, unsrem Erdenglücke wähnend selig nimmer hinzutraun? Warum gabst uns, Schicksal, die Gefühle, uns einander in das Herz zu sehn, um durch all die seltenen Gewühle unser wahr Verhältnis auszuspähn? Ach, so viele tausend Menschen kennen, dumpf sich treibend, kaum ihr eigen Herz, schweben zwecklos hin und her und rennen hoffnungslos in unversehnen Schmerz; jauchzen wieder, wenn der schnellen Freuden unerwart´te Morgenröte tagt. Nur uns armen liebevollen Beiden ist das wechselseitge Glück versagt, uns zu lieben, ohn uns zu verstehen, in dem anderen zu sehen, was er nie war, immer frisch auf Traumglück auszugehen und zu schwanken auch in Traumgefahr. Glücklich, den ein leerer Traum beschäftigt! Glücklich, dem die Ahndung eitel wär! Jede Gegenwart und jeder Blick bekräftigt Traum und Ahndung leider uns noch mehr. Sag, was will das Schicksal uns bereiten? Sag, wie band es uns so rein genau? Ach, du warst in abgelebten Zeiten meine Schwester oder meine Frau. Kanntest jeden Zug in meinem Wesen, spähtest, wie die reinste Nerve klingt, konntest mich mit einem Blicke lesen, den so schwerlich ein sterblich Aug durchdringt; tropftest Mäßigung dem heißen Blute, richtetest den wilden irren Lauf, und in deinen Engelsarmen ruhte die zerstörte Brust sich wieder auf; hieltest zauberleicht ihn angebunden und vergaukeltest ihm manchen Tag. Welche Seligkeit glich jenen Wonnestunden, da er dankbar dir zu Füßen lag, fühlt´ sein Herz an deinem Herzen schwellen, fühlte sich in deinem Auge gut, alle seine Sinne sich erhellen und beruhigen sein brausend Blut! Und von allem dem schwebt ein Erinnern nur noch um das ungewisse Herz, fühlt die alte Wahrheit ewig gleich im Innern, und der neue Zustand wird ihm Schmerz. Und wir scheinen uns nur halb beseelet, dämmernd ist um uns der hellste Tag. Glücklich, dass das Schicksal, das uns quälet, uns doch nicht verändern mag! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate